Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Una isola muy hermosa…

Insula este un centru spiritual primordial în toate culturile așa cum notează chiar Homer despre Siria al cărei nume are aceeași rădăcină cu numele sanscrit al soarelui. O percepție similară aflăm în spații culturale diferite precum China și țările nordice, menționează autorii „Dicționarului de simboluri”, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant. 

Mai mult, raiul este reprezentat ca o insulă în imaginarul colectiv al multor popoare. Zeus însuși se trage, în mitologia greacă, din insula sacră Minos, un tărâm misterios care fascinează.

Insulele paradisiace împânzesc o sudemenie de mitologii fiind locuri magice pe care navigatorii le caută și unde oamenii își pot găsi, zice-se, vindecarea la boli fără leac, cele ale trupului, dar și cele ale spiritului menționează aceiași autori în „Dicționar”: Simbolic, insula este un loc privilegiat, hărăzit științei și păcii, prezent în mijlocul ignoranței și agitația lumii profane.”

În acord cu psihanaliza, insula echivalează cu un refugiu. Insula pustie, nealterată de om, cât și căutarea în sine a unui astfel de loc virgin provoacă multe dintre proiecțiile onirice ale marilor literaturi. Doar pe o insulă poți afla fericirea asemenea lui Ahile care ar fi fost dus de zeița Thetis pe Insula Albă, la gurile Dunării, unde acesta s-ar fi căsătorit cu Elena și ar fi dus o viață de fericire veșnică. 

Oare nu este în însăși natura noastră să tânjim după o insulă unde să gustăm din plin din minunile raiului? Cultural sau nu, intuitiv sau doar intenționat, insula este o promisiune pe care ne dorim cu jind să o împlinim. Nu știm dacă insula Păcuiul lui Soare este Insula Albă al lui Ahile (deși ar putea să fie, ca în orice reverie romantică), însă ceea ce știm este că mica întindere de pământ, aflată la nouă kilometri în aval de localitatea constănțeană Ostrov (numele acesteia nefiind altceva decât „insulă”), având o lungime de șase kilometri, se încadrează în profilul mitologic descris mai sus, continuând să fascineze oamenii și să-și păstreze secretele înghițite de apele mâloase ale Dunării.

Pentru a da o notă de real acestui vis romantic, am recurs la a consulta puțin literatura de specialitate ca să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat cu insulița de pe Dunăre, de la granița cu Bulgaria, ce rol a avut de-a lungul istoriei, ce povești poartă ruinele cetății aflate acolo, mare parte fiind, din nefericire, acoperite de ape. 

Dealul Dervent din apropierea insulei a fost în vechime un important punct strategic, fapt indicat de etimologie, numele însemnând în limbile tiurce (peceneagă, uză, cumană) „pasaj”, „trecere”. Bizantinii, având intenția de a controla traficul de pe Dunăre și de a se apăra, au construit în secolul al X-lea o fortificație de piatră pe insula numită Păcuiul lui Soare. În partea de nord-est a insulei, călătorul va descoperi o pădure de ulmi, vișini sălbatici, peri pădureți, măceși, care pare să adâncească și mai mult misterul ruinelor și să cheme spre cercetare. 

Prima mențiune a cetății de pe Păcuiul lui Soare s-a realizat în secolul al XIX-lea de către Ion Ionescu de la Brad, care menționează  „podul de piatră de la care după un ceas este Ostrovul, sat de 200 de case românești în dreptul Călărașilor.” De fapt, „podul de piatră” este numele dat de către localnici unui  zid al cetății care se afundă în Dunăre. Apoi, cetatea a fost dată uitării și lăsată pradă apelor fluviului. Abia în anii ’50, aceasta a revenit în atenția specialiștilor care au adunat munca lor de cercetare într-o carte în două volume ce poartă chiar numele locului, „Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină” vol. I și „Păcuiul lui Soare. Așezare medievală” vol. II, semnată de Petre Diaconu și Dumitru Vâlceanu. Investigațiile de specialitate au scos la iveală o intensă activitate economică bizantină, întreprinsă atât pe insulă, cât și în împrejurimi, precum producția de ceramică smălțuită, de podoabe de aur și de argint, de unelte sau obiecte de cult. De asemenea, s-a revelat faptul că fortificația de pe insulă avea un caracter de bază navală, menit să pună stavilă kievenilor lui Sviatoslav, cei mai aprigi dușmani ai bizantinilor ce ajunseseră să stăpânească aceste ținuturi.  

Din păcate, nu există izvoare istorice scrise care să ofere informații concrete despre cetate, însă analizând contextul istoric și surse străine precum cronicile bulgare sau bizantine, cercetătorii au putut să scoată acest loc de sub imperiul mitului: „Oferind condiţii prielnice, insula Păcuiul lui Soare a adăpostit în urmă cu câteva sute de ani o aşezare a cărei longevitate – secolul al X-lea – secolul al XV-lea – depăşeşte cu mult pe aceea a altor centre. Dealtminteri, Păcuiul lui Soare este, până în momentul de faţă, una din puţinele aşezări de la Dunărea de Jos în care au fost surprinse în chip clar documente materiale caracteristice veacului al XIII-lea. Astfel prezentându-se lucrurile, Păcuiul lui Soare poate fi considerat un şantier arheologic pilot pentru vremurile respective.”

Dar ceea ce pentru specialiști poate fi un lucru extrem de concret, de palpabil, ar putea să râmână mai bine, învăluit în mit, în legendă, pentru călătorul obișnuit. Astfel că insula pe care, spun localnicii, și-ar fi păscut oile ciobanul Soare, va avea mereu și o aura de mister ce se trage din credințe ancestrale.

Mircea Eliade include acest topos în studiile sale, asociindu-l  în „Mituri, vise și mistere” cu imaginea bunului sălbatic pe care occidentalii îl cred a fi veșnicul locuitor al unui paradis terestru, trăind într-o epocă edenică a inocenței și a armoniei: „Toată această literatură despre sălbatici este deci un document prețios pentru înțelegerea occidentalilor: ea trădează nostalgia condiției edenice. Nostalgie atestată, de altfel, de atâtea imagini și comportamente paradisiace: insulele, peisajele celeste ale Tropicelor, beatitudinea nudității, frumusețea femeilor indigene, libertatea sexuală etc. Clișeele își dezvoltă interminabila lor teorie: una isola muy hermosa… tierras formosisimas. S-ar putea scrie un studiu pasional despre aceste imagini exemplare; ele ar revela miile de deghizări ale acestei nostalgii a Paradisului.”

Nostalgici sau nu, în căutarea istoriei sau a unui refugiu față de civilizație sau în căutare de comori (localnicii spun că se poate vedea cupola de aur a unei biserici atunci când nivelul apei scade), un drum de o oră și ceva, de la Constanța la Ostrov, la braț cu Dunărea, ne poate oferi șansa salvarii, chiar dacă a uneia limitate și iluzorii.

CITEȘTE ȘI

Libertate, egalitate, fraternitate?

Conceptele de mai sus, deși celebre și egale cu modernitatea europeană, sunt discutabile la români. O discuție indirectă ne-a fost propusă duminică, 24 septembrie, la Cinema City, în Constanța, la avanpremiera celui mai recent film al lui Tudor Giurgiu, Libertate. 

Producția filmului a fost o provocare, după cum ne-a mărturisit regizorul care se află într-un turneu de promovare a filmului în țară,

Citește mai mult »

De neuitat! La Silistra, pe mal de Dunăre

În 1994, Lucian Pintilie regiza o nouă capodoperă, adăugând la lista peliculelor deja consacrate precum Reconstiturea, Balanța sau De ce bat clopotele, Mitică?.  Filmul O vară de neuitat este ecranizarea unui capitol, Salata  (putând fi considerat și nuvelă separată), din romanul lui Petru Dumitriu,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: