„Prea scrieți multe știri negative, oamenii au nevoie/vor să citească și altceva!” – am auzit fraza asta, în diverse variante, de multe ori de-a lungul anilor petrecuți în profesia de jurnalist. Nu că pe patroni sau pe șefi i-ar fi deranjat, de regulă, anchetele de presă, editorialele virulente, articolele critice, reportajele care descriau situații sumbre. Ba dimpotrivă, căci toate acestea vând. Îndemnul la materiale pozitive apărea numai după ce ajungea la ei cineva cu autoritate (politicieni, demnitari, autorități publice), șifonat de vreuna dintre „știrile negative”. Era o indicație subtilă, democratică?, pentru ceea ce se (poporul!) aștepta de la tine. 

La un moment dat, în 2008, a apărut „legea știrilor pozitive”, o încercare de manipulare generalizată, care ar fi obligat instituțiile din audio-vizual să difuzeze în procente egale știri pozitive și știri negative, dar Curtea Constituțională a respins-o, întrucât încălca dreptul la liberă exprimare. (Acum, când justiția a intrat în război deschis cu ONG-urile și cu cele câteva instituții de presă care mai critică – sunt negative, adică – legea asta ar fi trecut fluierând de filtrul constituțional, atât de lax.)

În contextul în care astăzi aerul din România este irespirabil, canicula având un rol insignifiant în tabloul general, am auzit din nou conținutul de mai sus, formulat astfel: suntem incapabili să formăm majorități pozitive, ne îmbulzim, nu se știe de ce, de partea negativă a baricadei, cea care respinge, distruge, rupe, în loc să unească, inspire, medieze. 

Continuă textul