Frumoșii nevăzuți ai lumii fericite

Dacă republicile mâniei și spaimei din 2020, despre care am scris în numărul anterior, s-au disipat precum fumul, cu atenta contribuție a foamei, lipsei de entuziasm și, nu în ultimul rând, al serviciilor de salubrizare ale orașului Seattle, „trase la răspundere” de cetățenii ale căror ferestre aveau graniță cu micile țări ad-hoc din parc, o altă lume, la fel de strălucitoare ca aceea din filme, ori basme, a mai trăit nestingherită până acum două-trei zile și, cum spune basmul, noi nefiind acolo, se poate să mai fi trăind fericită și azi, căci e lumea celor celor nevăzuți. „Toate famiile fericite se aseamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” spune un început de roman al paradoxurilor umane; cei nevăzuți, însă, au vrut să creeze un fel de fericire „de comandă”, adaptată cerințelor clientului zgomotosului nostru sat global. Frumusețea, succesul monden, artistic, medical, ori antreprenorial au creat un paradox: nostalgia prezentului și viitorul. Anna Delvey, Elizabeth Holmes, Bobby McFarland, Sam Bankman-Fried și Caroline Ellison au arătat cum, între 20 și 30 de ani, lumea poate fi luată, ca într-un vârtej, de succesul fără chip, sau, în orice caz, cu un chip ca un avatar. Tot ceea ce fascina și declanșa o nostalgie a „lumii bune” a fost acoperit în aproximativ zece ani, un deceniu „mai lung decât veacul”, dar mai scurt decât absolvirea unui ciclu de învățământ complet sau decât rotirea planetelor grele. Cu maximă eficiență, evenimentele și consecințele lor și-au căpătat și narațiunea vizuală, aproape în același timp cu desfășurarea (a se vedea mini-serialul Inventing Anna (Cum s-a inventat Anna), 2022, documentarul Fyre, 2019 și The Dropout (Repetenta), 2022. Și apoi, când planul evenimentelor și planul narațiunii despre ele se suprapun aproape, cu ce rămânem? Cu o narațiune simplă, relativ previzibilă, în care toate vocile se află într-un timp prezent reiterabil, cu ochii spre un viitor al frumuseții și fericirii. Rațiunea ne spune că asemenea povești de succes sunt basme ale culturii populare, mituri alături de care trăim, căci, iată, sacrul cel viu, cu care mergem umăr la umăr poate avea nebănuite resurse de umor. Și totuși, cântecul vrăjit al succesului la vârsta tânără, o tinerețe vie, ce rivalizează încremenirea chirurgiei cosmetice nu se poate să ne lase indiferenți. Poveștile se scriu în revista Forbes, fotografiile înregistrează totul, de la vârfurile boante ale degetelor de la picioare pe fundalul impresionant din San Francisco (Anna Delvey întinsă pe patul de hotel, doar cu degetele boante și jumătate de gambă, comună ca formă, vizibile); fotografiile înregistrează paupertatea asumată, ușor neigienizată, a aparenței celorlalți (Bankman-Fried, Ellison, McFarland), ori avatarul Steve Jobs la feminin (Holmes, perfect elegantă în negru, cu vocea „profesională” de timbru jos, pentru mai multă autoritate). Mitul, ca orice mit, trebuie să nu atragă atenția, ci să proiecteze o „alteritate anticipată pozitivă” (așa cum am argumentat cumva mimarea unui model identitar colectiv) la care să participăm toți. La îndemână, chiar dacă nu ai bani de frizer, șampon, haine elegante. Sau chiar dacă renunți la școală la 20 de ani, pentru că știi că ai descoperit „ceva” ce va ajuta umanitatea. Sau va reduce umilința. Sau, pur și simplu, ca în cazul Delvey, ai descoperit celorlalți cât de efemeră e lumea lor strălucitoare, a numelor de artiști, colecționari, miliardari plasate discret la o petrecere la care apari cu curaj și unde lumea nu se întreabă ce cauți acolo pentru că e de la sine înțeles că aparții acelui loc din moment ce te-ai prezentat curajos și ai toate parolele de acces, adică știi nume din „lumea bună”.

     Cazul Anna Delvey este, poate, cel mai cunoscut, pentru că, dintre toate, e o poveste cu chipuri, personaje și intrigă recognoscibile: mica Cenușăreasă emigrată din Rusia, cu părinții, în Germania, vrea să fie parte a lumii bune, pentru că trezirea din visul cu occidentul în care succesul vine rapid, cu mulți bani și recunoaștere, rămâne pentru multe familii, un vis. Ca orice adolescentă, Anna Sorokina e pasionată de modă, izbutește să obțină un „internship” la o agenție pariziană, adică oarece muncă nesemnificativă și mai ales, neplătită, prin care marile companii își bifează cotele de gen, spațiu geografic și, în general, aparența de „altruism eficient”, așa cum e definit conceptul acesta fluid. Apoi, mantra Paris-Milano-New York, recitată îndeajuns, o face să ajungă în Manhattan, unde, vreme de câțiva ani, trăiește o viață de împrumut. Avatarul este Anna Delvey, moștenitoare a unui fabulos imperiu financiar european, o tânără de viță nobilă, care nu are, de cele mai multe ori, bani lichizi, ca orice om bogat. Anna este peste tot, pare să cunoască toată lumea importantă, este generoasă, dă bacșișuri fabuloase, stârnește invidii. De la Bienala de la Veneția la restaurante din „downtown” (cool tocmai pentru că sunt supra-apreciate, sau invers, cine mai știe?), de la insinuarea în preajma „bătrânilor” care iau deciziile (seminarul lui Warren Buffet din Omaha, unde ajunge cu un avion închiriat pe baza unei cărți de vizită a unui oficial al companiei respective, întâlnit cine știe unde), Anna stârnește invidii, nostalgii, prietenii la fel de profunde ca viața pe rețelele sociale. Are prieteni de vârsta ei, dar și de vârstă medie, căci e la fel de cool să te afli în preajma unei tinere de succes. Avatarul începe să o locuiască, iar Sorokina devine Anna Delvey, tânăra antreprenoare culturală care plănuiește să reorganizeze o fostă catedrală de pe Park Avenue South, acum găzduind Muzeul Fotografiska, drept spațiu artistic dinamic. Din păcate, spre deosebire de jocurile virtuale unde banii apar mereu, drumul i se închide. Nu înainte de a se indigna corect politic, și neîntârziat consemnat în toate articolele ce o au ca subiect, de apariția Muzeului Fotografiska- „dar aceia sunt doi moși, cum să ia ei spațiul?” Că Anna Delvey o ajută pe Sorokina să plătească parte din datorii, după încarcerare, se vede din succesul filmului.

     O poveste similară este aceea a lui Bobby McFarland: și el, ca și Anna și nu foarte diferit de Elizabeth Holmes, este eroul tinerilor, într-o lume în care a rămâne veșnic tânăr, sau a te reîntoarce în anii perfecțiunii fizice reprezintă o spaimă milenaristă, dar și un ideal asemenea celui împărtășit de cruciații plecați în căutarea potirului sacru. Potirul sacru, dovada supremă de validare socială este cartea de credit, un anume tip de carte de credit. Iar eroul mitic, așa cum ne spun și George Ritzer, și bunicii „raționalizării” sociale este cel care deține AmEx Black. Sf. Graal, ultima oprire înainte de atingerea fericirii fără chip. În august 2013, McFarland înființează un club destinat celor tineri (generația „milenialilor”), al cărui însemn este cardul Magnises. Denumită cu un termen inventat, ceva între magnific și magnum (mare, unic, nemaivăzut), cardul respectiv, din metal, seamănă destul de bine cu AmEx Black. Este promisiunea unei lumi paralele, în afara corporatismului dominat de „bătrâni”. O utopie ale cărei rituri de inițiere și trecere au apropiat-o de lumea din „Împăratul muștelor”, în care „cei mici” și „cei mari” luptându-se pentru administrarea insulei. Cardul Magnises a fost doar o promisiune, iar acum oricine poate cumpăra pe eBay, contra unei sume modice, ca amintire, dreptunghiul de metal despuiat de gloria lui efemeră. Odată cu privilegiile clubului Magnises, cu sediu într-o casă elegentă din West Village, New York, unde se lucra și trăia în comun, ca în utopiile hippy, dar mai cu hrană bio și cafele de 7 dolari, a venit adevărata inițiere. Festivalul de muzică Fyre, susținut și prezentat de vedete media, undeva în paradisul din Bahamas. Festivalul s-a dovedit o altă utopie, planificată, ori nu, pentru că jocurile din lumea virtuală nu țin loc de cazare, masă și bună organizare. Desigur, publicul festivalului care nu a mai avut loc nu a fost constrâns în vreun fel să participe, așa cum nici aceia care au creditat-o pe Anna Delvey cu bani n-au fost obligați să o facă fără a verifica ce dau și cui dau. Poate că, în zumzăiala din ce în ce mai  grăbită de după 2010, fascinația „efectului pisicii moarte”, autoindus, au contribuit la toate acestea. Cu alte cuvinte, un fel de sindrom al lui Polifem, cel care admitea că i-a fost scos ochiul de către „Nimeni”, a dus și la celelalte două episoade ale jocului virtual al fericirii și prosperității.

     Mai înainte de Anna&Bobby, o respectabilă inventatoare care abandonase studiile înființase o companie din domeniul sănătății cu nume la fel de improbabil ca și cel al moștenitoarei Delvey sau al cardului Magnises: Theranos. Elizabeth Holmes spunea aceeași poveste de luptă cu marginalitatea precum tânărul Zuckerberg, ori, cu câteva decenii în urmă, echipa Jobs-Wozniak; o poveste pe care avea s-o spună recent și echipa din spatele FTX: încă de mică știa că va fi om de știință și că va inventa ceva ce contribui la bunăstarea lumii- așadar, a abandonat facultatea, s-a refugiat în interminabile ore de lucru, întâi în campus, apoi acasă și a găsit soluția care rezolva toate problemele de diagnostic. Asemenea inițiaților ce ajung să vadă întregul univers într-un bob de orez, Holmes a promis că invenția sa va „citi” toate problemele de sănătate printr-o unică analiză de sânge, scutind astfel investigații chinuitoare și costuri greu de suportat de către pacienți. Picătura de sânge, esența vieții, era poarta de lumină, ca în „Matrix”, prin care suferința umană se decodifica, evident, cu ajutorul aparatului pentru analize inventat de ea. Holmes a atras susținători și investitori de toate vârstele, dar mai cu seamă din cei „bătrâni”, politicieni cu ștaif și nume de legendă, căci tinerii mai curând s-ar fi dus la una dintre cinele Annei Delvey, ori ar fi fluturat privilegiile inexistente ale cardului Magnises. În 2014, compania, care nu reușise, în șapte ani, să ofere rezultatele promise, era totuși evaluată la câteva miliarde bune de dolari. Elizabeth Holmes, cu o voce gravă, profesională (exersată, căci timbrul vocii ei era unul absolut compatibil cu înfățișarea de blondă caligrafică), îmbrăcată în negru, ținea conferințe imitând până și mișcarea „de scenă” a lui Steve Jobs. Diagnosticele stabilite pe baza analizei-minune însă au lăsat multe afecțiuni grave nedetectate, cu consecințele de rigoare. Compania însăși era o fortăreață condusă militar de Holmes și partenerul său, pe care în final l-a acuzat de presiuni și abuz psihologic. Cât despre mașinăria-minune, numele Theranos a mai rămas o vreme agățat prin farmacii din marile lanțuri americane, pentru ca spre 2016 să dispară și el, căci fericirea e totdeauna în altă parte.

      Înainte de marea spaimă a anului 2020, cu mult înainte, un alt avatar a inventat cel mai frumos joc: banii virtuali. Entitatea fără chip, cu avatarul Satoshi (iluminatul, minte-iute) Nakamoto a pus în circulație fărâma de bogăție, bitcoin. Un joc în care, prin complicate operații matematice și cu investiții de „infrastructură” semnificative, cu costuri ale energiei electrice foarte ridicate, după mai mult de un deceniu, joaca monedei virtuale a devenit o realitate cu chipuri identificabile. Prăbușirea recentă a FTX, controlat din Bahamas de către copii buni de pus în ramă, ca și Elizabeth Holmes, care lucrau/locuiau într-un continuum elegant a bulversat piețele financiare din SUA și a dat naștere la tot felul de speculații. Pe scurt, copiii exemplari, refuzând vestimentația de adult la întâlniri oficiale, așa cum chipul și numele adevărat al inventatorului bitcoin au refuzat dezvăluirea au admis că au vândut o iluzie, pentru care au atras investiții reale de la nume mari din domeniul afacerilor, politicii, sportului, modei, industriei media, dar și de la investitori obișnuiți. Pentru că în lumea prezentului etern, a clipei ce poate fi revăzută ca fotografiile pe instagram, totul plutește în simultaneitate, investitorii de rând și-au asumat, ca Anna Delvey, o existență în care se aflau în casa somptuoasă a cuplului Tom Brady și Gisele Bündchen, alături de alte celebrități. Au plătit cu economiile lor privilegiul de fi parte a unei elite, de aceeași valoare cu cardul Magnises. În „policula” din Bahamas, așa cum au declarat Sam Bakman-Fried și Caroline Ellison, tribul inteligent și poliamoros veghea la liniștea lor financiară, muncind pentru ei, în numele „altruismului eficient” și cu conștiința schimbărilor climatice. Așa se vedea din fotografiile de pe Twitter, așa se citea în lungile și abracadabrantele mesaje numerotate, în care Bakman îi anunța că au rămas fără bani, dar are promisiuni că totul se va rezolva. Căci există totdeauna „cei mari” care acceptă ca studentul merituos să dea examenul din nou, dacă a greșit. Un paradis de Hieronymus Bosch, în Bahamas, în care iubirea era un blockchain reușit, cu studenți eterni și nesfârșite combinări s-a prăbușit ca și miracolul picăturii de sânge vorbitoare despre viața omului, sau alte momente strălucitoare, la care puteam participa toți. Despre insurecția continuă și textele semnate „anonimul”, cu alt prilej, căci toți putem fi eroi, porni revoluții, câștiga războaie atâta timp cât avem o mască zâmbitor-ironică sau un avatar care e doar un contur.