Revista Tomis

Theodoros – o nouă carte a cărților

Facebook
Twitter
WhatsApp

624 de pagini dense, marcă înregistrată Mircea Cărtărescu, pe  care nu le poți abandona pentru că te copleșesc și te obsedează, compun cel mai recent roman al autorului, apărut la Editura Humanitas cu câteva luni în urmă. Eram pregătită oarecum să mă desfăt cu tot ceea ce aveam să citesc, însă experiența parcurgerii paginilor dense, încărcate de povești și de culori, presărate cu tot soiul de arome medievale, fantastice sau orientale, m-a epuizat complet (în sensul bun al cuvântului) și m-a făcut să mă gândesc la Cartea Cărților, la cartea lumii care cuprinde începutul, sfârșitul și tot ceea ce se găsește între ele. Și m-am mai gândit la cum ar putea cineva să traducă acest roman fabulous, Theodoros, fiindcă este strigător de românesc, plămădit dintr-o română arhaică, ca și Levantul. Totodată, această nouă carte a cărților se naște din istorii universale pe care oricine le-ar putea pricepe, fiind despre putere, iubire, Dumnezeu. Aprope la fel m-am simțit când am citit Llosa, Războiul sfârșitului lumii, însă intensitatea emoției a fost mult mai puternică cu romanul românesc. 

Povestea principală, cea a lui Theodoros, este construită la persoana a doua (o perspectivă destul de rar abordată de creatorii de ficțiune), ca și cum ar fi un lung monolog, o predică, în fapt, pentru cel care se află la Judecata de Apoi (așa cum cititorul descoperă la finalul romanului) și se derulează în sens invers, din momentul morții protagonistului, urmând etapele nașterii, copilăriei, ascensiunii și puterii care duce la nebunie. Povestea este a lui Tudorică, băiatul grecoaicei Sofiana, slujnică la o moșie din Țara Românescă, Ghergani, care ajunge pirat în insulele Eladei și apoi împărat în inima roșie a Africii, în Etiopia, zicându-și Theodoros al II-lea și inventându-și o identitate mirobolantă de urmaș al regelui Solomon, ales al lui Dumnezeu care va aduce prosperitatea odată cu întărirea credinței creștine în sălbatica țară neagră. 

Chiar dacă romanul pare un vis, Nota finală, semnată de autor, ne informează despre miezul de adevăr de la care a plecat totul: “Theodoros, personajul central al romanului meu, a existat în realitate. Știm despre primii săi ani de viață din Scrisoarea memorialistului Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri în 1883. Acolo, autorul face presupunerea, bazată pe o epistolă către regina Victoria păstrată în arhivele britanice, că tânărul servitor dispărut din Ghergani, de la curtea tatălui său, ar fi devenit, după câteva decenii de aventuri nebuloase, împăratul Tewodros II al Etiopiei. Această supoziție nu are o bază istorică reală, dar deschide fascinanta perspectivă a unei istorii contrafactuale, ficționale, mitice și arhetipale, tocmai potrivite să facă substanța unui roman. “

Si ce roman! Un roman pe care Mircea Cărtărescu l-a purtat cu sine, care l-a bântuit timp de treizeci de ani, un roman al romanelor, firește, despre a cărui naștere dificilă, tot autorul notează: „Abia acum, într-o epocă de depresie, confuzie, pandemii și războaie, ca de sfârșit de lume, am găsit în fine cei doi ani în care, ca să pot supraviețui, am scris Theodoros.”

Povestea lui Tudorică, băiatul grecoaicei pripășite la o moșie din Regat, se împletește mirobolant cu alte povești care sunt scrise la convergența dintre real și fantastic: povestea Sofianei, mama viitorului împărat auto-proclamat, care, îndrăgostindu-se de un tânăr argat român, îi dă naștere lui Tudorică, îl crește cu drag și-i spune povești minunate din draga ei Grecie, povestea lui Joshua Norton, un hoinar de meserie, al cărui destin se va intersecta cu destinul protagonistului făcându-i frați de cruce și tovarăși de tâlhării, povestea lui Ghiuner, prietenul mai copt al lui Tudorică de la Ghergani care-l va însoți în aventurile sale din insulele grecești, povestea Makebei, regina din Sheba care la optsprezece ani va face o călătorie inițiatică din Etiopia la Ierusalim pentru a-l cunoaște pe regele Solomon de care se va îndrăgosti și căruia îi va naște un băiat, pe Melik cel negru ca abanosul, dar la chip identic tatălui său, înțeleptul rege evreu, povestea Stamatinei, fata domnului Ghica, iubirea neîmpărtășită a lui Theodoros, crâmpie din povestea reginei Victoria a Marii Britanii, încoronată la 1838 și apoi împovărată de o sumedenie de copii și de grija unui imperiu ale cărui teritorii îndepărtate clocoteau, din când în când, de revoltă, povestea cetei de pirați a lui Tudoraki, cum îi spunea mama lui, pe care acesta a condus-o în arhipelagul grecesc, la multe fapte reprobabile și la desfrâu greu de imaginat. O mie și una de povești întortocheate, alambicate, scrise într-un grai vechi, cu parfum de epocă bizantină, un grai care te fascinează și care te poartă pe muchia fragilă dintre real și fantastic.  Așadar nu numai conținutul, dar și forma acestuia fac din tot ceea ce scrie Mircea Cărtărescu o mirare, o încântare a simțurilor pentru orice cititor.

Mărturie la acest fapt, la minunata formă pe care o îmbracă poveștile, ar putea să stea scena în care, voyeur fiind, Theodoros o găsește pe Stamatina pe o insulă grecească și asistă la iubirea acesteia pentru Zburător (evident că aici fantasticul se contopește cu folclorul în buna tradiție a romantismului care conferă culorii locale o importanță aparte) : „Cu inima deodată împietrită, ai stat acolo, între crengile sicomorului, până ce, după un ceas de patimă nemărginită, de încolăciri voluptoase în crivatul cu prostirile boțite sub ei, cei doi s-au desprins din îmbrățoșare. Atunci, fără o vorbă iarăși, demonul se ridică, luă fața sleită de amor a Stamatinei între palme și își apropie de ea ochii săi enormi de smarald.”

Nu numai amorul este devorator în poveștile din acest roman, ci și pregătirea mâncării. Grefată, din nou, pe împletirea dintre real și fantastic, scena în care femeile piraților pregătesc viermii gigantici trăitori între pliurile de lemn ale corăbiilor, dă măsura formei devoratoare care îmbracă și aici conținutul : „Erau viermi uriași de peste două brațe lungime, bucăți lungi de carne moale, trandafirie, atârnând de un cap de sidef cu dinți tari, în stare să scobească în lemn mai abitir decât orice sfredel de oțel. Fiori de moarte străbăteau din când în când acea carne scoasă prima oară la lumina zilei. Muierile nu mai conteneau să întindă viermii lungi cât un stat de om pe mese acoperite cu mușama turcească, unde-i tăiau încă vii, în felii groase, îi sărau, îi frecau cu enibahar și hasmațuki și-i prăjeau la foc domol, retezându-le numai capul lor de sidef sucit, ca o floare de porțelan. Dar nici aceste capete nu erau risipite, căci înșirate pe ață și numite trandafili de corabie, se vindeau drept mărgele și coliere pentru muierile dolofane din haremurile turcești.” Devorator și fantastic, un festin pantagruelic ce poate fi socotit drept profil al întregului roman!

Theodoros este și un roman epistolar, dincolo de a fi unul mistic, erotic, fantastic, de aventură. Theodoros are mania scrisului. El îi scrie scrisori lungi și mirobolante mai ales mamei sale, Sofiana, lăsată în urmă la Ghergani, în care își inventează o biografie eroică și în care discursul pare a fi al unui pustnic, al unui om al lui Dumnezeu, cu frică de judecată, cu multă cumpătare și compasiune pentru semenii săi. Este doar o proiecție ce poate fi ușor psihanalizată dacă se dorește decodarea romanului și din această perspectivă, a răului patalogic care încearcă să se dea drept bine. 

Am mai putea să adăugăm multe alte aspecte referitoare la cheile de lectură sau la ansamblul luxuriant al poveștilor ce fac din romanul lui Cărtărescu un regal, însă ne oprim aici. La cei șaizeci și șase de ani ai săi, „pururi tânăr, înfășurat în pixeli” așa cum singur se portretiza mai demult, Mircea Cărtărescu nu și-a încheiat socotelile cu literatura, ci dimpotrivă, demonstrează o forță de creație a cărei pereche nu cred că se află în literatura noastră, și nici chiar în cea universală!

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: