Conceptele de mai sus, deși celebre și egale cu modernitatea europeană, sunt discutabile la români. O discuție indirectă ne-a fost propusă duminică, 24 septembrie, la Cinema City, în Constanța, la avanpremiera celui mai recent film al lui Tudor Giurgiu, Libertate.
Producția filmului a fost o provocare, după cum ne-a mărturisit regizorul care se află într-un turneu de promovare a filmului în țară, pentru că acesta s-a filmat la sfârșitul pandemiei când distanța socială se impunea încă și pentru că a fost dificil să găsească o locație care să se potrivească evenimentelor relatate. În fapt, evenimente în cauză constituie cea mai drastică încercare a regizorului și a echipei lui. Acesta a semnat și scenografia, împreună cu Cecilia Ștefănescu, prozatoare cunoscută a cărei carte, Legături bolnăvicioase, a fost transformată în film, în 2006, de același Tudor Giurgiu. De data aceasta, evenimentele vizează un episod aproape halucinant al Revoluției române de la Sibiu în care Armata a ajuns să măcelărească și să țină ostatică Miliția și Securitate, din dorința de a găsi un țap ispășitor pe care să-l ofere mulțimii ce dorea să pedepsească „teroriștii” care au tras în popor.
Modul în care scenele agresiunii reciproce a organelor puterii comuniste au fost filmate, cu o cameră mobilă, astfel încât spectatorul să trăiască în prezentul istoric al celor reprezentate, a determinat publicul din sala de cinema să-și țină respirația. Mulți dintre spectatori au fost oameni trecuți de a doua tinerețe care, la discuția de după proiecția peliculei, au spus că încă așteaptă procesul just al comunismului. Desigur că o asemenea ecranizare nu poate să fie direcționată doar către cei născuți în comunism. Ea trebuie să vorbească și altor generații care, de pildă, află despre Ceaușescu din manualul de istorie și cărora li se pare că această revoluție română din 1989 s-a întâmplat cu secole în urmă. Unii dintre acești tineri sunt curioși, alții poate sunt nepăsători. Ceea ce îi va impresiona pe toți va fi cum le vorbește un film precum cel al lui Tudor Giurgiu. Este aproape o datorie să spunem celor tineri ce a fost atunci și să-i ajutăm să reflecteze asupra conceptelor de mai sus: libertate, egalitate, fraternitate.
Am spune că acest film le vorbește tinerilor în mai multe coduri. Primul ar fi unul clasic, al mentalității aflării țapului ispășitor. Practica țapului ispășitor apare în Biblie, fiind prezentă în numeroase culturi de pe toate continentele. La Sărbătoarea Ispășirii i se aduceau doi țapi marelui preot, dintre care, prin tragere la sorți, unul era jertfit, iar celălat își recâștiga libertatea împovărată de toate păcatele poporului pe care le lua asupra sa. Din perspectivă psihanalitică, existența acestui purtător de păcate este explicată astfel în Dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant : „reprezintă tendința adâncă a omului de a-și proiecta propria culpabilitate asupra altuia, satisfăcând astfel propria sa conștiință, care are întotdeauna nevoie de un responsabil, de o pedeapsă, de o victimă.”
Un alt cod ar fi acela postmodern al finalului deschis, ambiguu, incert și destul de frustrant pentru nevoia noastră de a avea certitudini. Urmărind cu sufletul la gură scenele în care rănile curg și umanitatea este pusă sub semnul întrebării, spectatorul nu poate să nu spere la o rezolvare, la un răspuns, la un proces corect, la o restitutio. Însă, cel care se va afla încă în bazinul de înot al UM1512 în care armata (care este „cu poporul”) ținuse laolaltă prizonieri cu nume de „teroriști”, milițieni, securiști sau civili, va fi puștiul de șaisprezece ani care va trebui să descurce singur ițele acestei complicate istorii. El, singurul nevinovat, va rămâne captiv sau va fi eliberat ultimul din acest labirint grotesc, tragi-comic. Un atare final îi va lăsa decumpăniți pe mulți dintre spectatori, pentru unii fiind un imbold de cercetare, o nouă speranță în dreptate sau o confirmare a deziluziei că doar inocenții sunt cei sacrificați, în definitiv.
În ceea ce privește jocul actoricesc, dorim să amintim, în continuarea celor de mai sus, prezența serafică a lui Voicu Dumitraș în rolul lui Lucian, inocentul, poate singurul din întreaga poveste, care a imprimat o puternică notă simbolică evenimentelor petrecute acum 34 de ani. În același timp, greutatea intrepretării este dată de actori cu experiență și cu priză la public: Marius Manole, Alexandru Papadopol, Mirela Oprișor, Andi Vasluianu. Toți acești performeri cu experiență contribuie la accelerarea sentimentului de hiper-realitate pe care spectatorul din sala de cinema îl trăiește. Scenele sunt dure, interacțiunea este pe măsură, protagoniștii aleargă, se împing, își rup hainele de pe ei, se bat pe mâncare, se judecă, se ceartă, totul într-un tăvălug în care privitorul aleargă cu ei, la fel de cu sufletul la gură. Efectul acesta de hiper-realism poate da fiori pe șira spinării celor care au participat la evenimentele din decembrie sau poate crea senzația celor tineri că evenimentele se petrec din nou, chiar sub ochii lor.
Oricum ar fi, pelicula pe care Tudor Giurgiu o propune nu este o altă reactualizare a marotei filmului românesc despre revoluție sau comunism, ci o revizitare necesară a trecutului care încă ne bântuie!
Alina Costea