De la joaca de-a fata bogată (Anna Delvey), inventatoarea (Elizabeth Holmes), magnatul tinerilor (Bobby McFarland), ori altruiștii cuprinși de nesomn pentru bunăstarea planetei (Sam Bankman-Fried și echipa) trecem la joaca de-a identitatea noastră din spatele ușii și aceea a culorii. Avatarul Anonymous se transformă, de mulți ani încoace, într-un oraș în sine; în el pot locui noii sosiți în hoteluri de lux, în el se pot întinde pe stradă, netulburați, cei care, într-o lume cu nume și chip aveau adrese personale; în orașul Anonymous, în spatele unui zâmbet în care cazi ca într-o fântână vrăjită toți suntem autorii (anonimi) ai epistolei Sf. Pavel către Corinteni, căci „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca-n orice chip, să-i mântuiesc pe unii”. În timpul nostru laic și care pare să se miște pe orizontală de mulți ani, a venit momentul să fin orice, pentru a „ne dobândi” și „mântui” unii pe ceilalți, și dacă vrem și dacă nici măcar nu ne-a trecut prin minte că am avea nevoie de așa ceva.

Presa americană consemna zilele trecute un alt caz, unul dintre multele ce ni se arată de peste un deceniu, de „apropriere rasială”, ca să folosesc termenul teoretic corect. Raquel Evita Saraswati, care se recomandă ca activistă musulmană progresistă, s-a „făcut” tot ce scria la evanghelia succesului social ale cărui criterii principale sunt identitatea rasială și de gen. Așadar, Rachel Elisabeth Seidel, născută din tată calabrez și mamă de origine anglo-germană și-a construit o identitate cum scrie la cartea de succes: puțin sânge arab, puțin hispanic și evident, o sexualitate declarat fluidă. Mântuită astfel, a devenit șefa biroului pentru echitate, incluziune și cultură la American Friends Service Committee, declarând un CV care te face să te întrebi de ce nu a fost cooptată într-o funcție înaltă la ONU. De douăzeci de ani (ea având acum 39!) luptă pentru egalitatea de gen și drepturile LGBTQ+, pentru egalitate economică și progres social, este o voce a femeilor musulmane, a avut contribuții importante în domeniul denunțării și măsurilor împotriva căsătoriilor aranjate ale minorelor din lumea islamică. Ea, Raquel Evita, de care puțini au auzit, căci aceasta e condiția celui care mântuiește, să nu fie cunoscut, sau să ia atât de multe chipuri încât să crezi și tu, trecătorule, că poți fi acesta. Propria mamă a declarat însă că Rachel e „la fel de albă ca zăpada proaspăt viscolită”, la fel ca toată familia, și că îi pare rău că fiica ei a ales să trăiască în minciună.

Tot zăpadă proaspăt viscolită este și Nkechi Amare Diallo, anume Rachel Dolezal; o voce foarte cunoscută, activistă pentru drepturile persoanelor de culoare, neînduplecată practicantă a logicii sociale în alb și negru, fără nuanțe, ea era președinta NAACP (National Association for the Advancement of Colored People); pretindea că are și ceva sânge nativ-american, pentru a bifa cât mai multe dintre rubricile câștigătoare. În marele oraș Anonymous, Nkechi/Rachel a purtat după ea, cu succes, povestea micii mântuitoare născute într-un tipi, care era atât de săracă încât părinții trebuia să agonisească hrana cu arcul și săgeata, în timp ce micuța Nkechi se juca doar cu niște umile boabe de fasole, până ce vânătorii-culegători se întorceau la cortul lor. Fiind născută în 1977, narațiunea aceasta a trancens cronologia firească, a intrat fără probleme în prezentul nostru continuu în care autoidentificarea ne face contemporani cu oricine dorim. Ca și în cazul celeilalte Rachel, mama cea albă și dominatoare a semnalat că fiica ei (care se „bronza” artificial și își încrețea părul pentru a trece drept persoană de culoare) este albă, cum numai în Montana rurală, acolo unde s-a născut, poți fi de alb. Zăpada cea curată s-a tulburat puțin, iar Rachel a demonstrat că îți poți schimba rasa și prin iubire, te poți face tuturor toate – părinții adoptaseră doi băieți de culoare, astfel că ea, iubindu-și mult frații, s-a îndrăgostit iremediabil și de cultura Sudului american negru, de unde proveneau cei doi frați. Desigur, tot din iubire a acceptat poziția extrem de vizibilă și bănoasă, de profesor de studii afro-americane în învățământul universitar și pe aceea, și mai prestigioasă de președinte al organizației pentru promovarea persoanelor de culoare. Ca și în cazul Sorokina/Delvey a urmat un scurt moment de confesiune, dar nicidecum de retractare. Rachel Dolezal a tricotat rapid o carte, intitulată In Full Color (Complet color, cum s-ar spune), în care a continuat să susțină că ea e de culoare, pentru că se identifică astfel, indiferent cum arată, unde s-a născut și ce beneficii nemeritate a obținut. După carte a urmat filmul…în orașul din spatele măștii Anonymous, filmul, vlogul, pozatul minuțios al detaliilor corporale, sau al farfuriilor cu bucate cât mai colorate sunt parte a unei identități care e și nu e, pentru că poate fi orice, ca operă a unui zeu tutelar solipsist, care da, și el/ea/ei poate/pot fi chiar tu, eu, Rachel, masca Anonymous.

Lista doamnelor albe ca zăpada viscolită care au învățat că, odată marile narațiuni de tipul istorie, etică, națiune, etnie, trecut, micile narațiuni împrumută numele celor mari, căci timpul cel îmbătrânit necesită mântuiri, la fel de multe și de fluide ca firele de nisip din ocean, ori ca zăpada spulberată. Jessica Krug, mai tânără decât Rachel Dolezal, „La Bombalera”, așa cum a fost numită ironic, pentru că imita accentul celor din Bronx, și-a construit o țară a ființei, o mare narațiune, cum s-ar spune, din ingredientele care suscită reacții de aprobare și/sau compătimire de tip pavlovian: a fost abandonată de tată, a suferit abuzuri fizice și sexuale, este de culoare.  S-a declarat Afro-Latină. Așa se face că a fost repede adoptată de instituții de cercetare prestigioase, a primit fonduri generoase pentru cercetare prin toată lumea cu scopul, declarat, de a-și afirma identitatea și a lupta pentru dezmoșteniții pământului, așa cum s-a definit și ea. Născută într-o familie cu posibilități materiale peste medie, locuind într-o zonă elegantă din Overland Park, Kansas, Krug s-a imaginat mereu o rebelă, sensibilă la nedreptățile lumii, pe care a ales să le îmbrace ca pe o haină (una ponosită, evident, în acord cu identitatea aleasă). Deși poveștile se vedeau drept opera imaginației, nimeni nu i-a blocat accesul la fonduri, la o poziție academică de titular la o universitate prestigioasă, pentru că etica orașului Anonymous interzice să pui la îndoială povetile în care termenii-cheie sunt abuzul sexual, abandonul, alegerile de gen și de rasă, precaritatea, marginalitatea. Deconspirată în 2021, Krug ajunsese, cum spun articolele despre ea „să locuiască senină în propria minciună”.

Locuitul într-o altă culoare a desenat o nouă hartă a ceea ce înseamnă să fii Nativ American. Ward Churchill, colericul profesor universitar din Colorado care s-a atașat pe lângă un trib (nu a declarat ferm care, ci doar ideea de identitate tribală nativă) a fost concediat în 2007 pentru a-și fi „populat” avatarul prin furt, cum s-ar spune. S-a luptat, a denunțat, a mizat pe cartea dreptului individual de a se declara exact așa cum se simte. În 2007 narațiunile cele mici nu luaseră complet locul marii narațiuni a eticii, așa că acela ce publica lucrări incendiare despre revoltele nativilor a rămas concediat.

Au urmat, mai aproape de noi, Carrie Bourassa, descendentă de est-europeni, care s-a declarat Métis (ceea ce în Canada, unde locuiește, vine cu drepturi și card etnic), umblând ca o adevărată „medicine woman” cu pelerină tribală, căci funcția de director științific la Institutul de Sănătate pentru Indigeni trebuia ilustrat cu acest avatar. Albă ca zăpada viscolită, Bourassa a croșetat o nouă narațiune despre faptul că fusese adoptată de un Métis (adultă fiind, în 2006), după ce bunicul ei, tot Métis, decedase, căci „așa e obiceiul în cultura noastră”. 

Andrea Smith, profesoară la University of California, feministă, militantă pentru drepturile femeilor de culoare, se declară Cherokee. Zăpada viscolită din care e făcută se insinuează o vreme prin departamentul de resurse umane al universității, unde nimeni nu îndrăznește să pună la îndoială combinația discursivă femeie Cherokee+feminism+activism. Ca și în cazul cel mai spectaculos poate, acela al senatoarei democrate Elizabeth Warren, care a pendulat, între 2018-2019 identitatea de „Nativ american”, așa cum s-a înregistrat etnic pe buletinul de vot, cazurile Smith, Krug, etc. au rezistat pentru că în orașul Anonymous, devenit o țară respectabilă, sau poate un continent, sacrul nu poate fi chestionat. Identitatea de culoare, sau Nativ americană, combinația imbatabilă feminism, sexualitate fluidă, minoritate trec drept legitimație Métis, ca în cazul canadienei est-europene Bourassa. Necredincioșii sunt, în cel mai bun caz, ignorați, dacă nu cumva chiar apostrofați, dacă pun la îndoială sfințenia, la fel de pură ca zăpada spulberată a celor pe care o emisiune difuzată în februarie 2022 la National Public Radio îi numește „Pretendians” (cum s-ar spune „Prefăcătorienii”).

Dincolo de masca albă pe fond negru, a lui Anonymous, vocea și mâna sacră ce ne invită să ne facem slabi, pentru a salva pe slab, sau pe noi înșine, zăpada viscolită a unei identiăți de împrumut se topește în scuze, ca apoi să se aștearnă pe altundeva, într-un joc al memoriei de prea scurtă durată.