Revista Tomis

Filmul ca o a doua viață: interviu cu Naomi Kawase

Naomi Kawase este unul dintre cei mai importanți cineaști ai momentului, a cărei notorietate depășește granițele Japoniei. Născută în Nara, Kawase a absolvit Colegiul de Fotografie din Osaka (în prezent Colegiul de Arte Vizuale Osaka), rămânând apoi pentru patru ani în corpul profesoral al aceluiași colegiu. A debutat în 1992 cu documentarul autobiografic Ni tsutsumarete (Embracing) despre căutarea tatălui pe care nu îl cunoștea. De altfel, începutul carierei în cinematografie se concentrează pe recuperarea și înregistrarea unor fragmente din istoria personală. Sunt teme extrem de intime asupra cărora va reveni într-un efort de a salva prezentul și a-și înțelege propria devenire: redefinirea ideii de familie și relația cu mama adoptivă care a crescut-o după divorțul părinților ei (Katatsumori, 1994), pierderea tatălui (Kya ka ra ba a/Sky, Wind, Fire, Water, Earth, 2001) sau senilitatea mamei adoptive juxtapusă cu nașterea propriului fiu (Tarachime, 2006). În 1997 realizează primul film de lung-metraj, Moe no Suzaku (Suzaku), despre destrămarea unei familii din mediul rural, dintr-un sat din prefectura Nara încremenit în afara modernității. Este filmul pentru care i se acordă Camera d’Or, Kawase devenind astfel primul regizor japonez, dar și cel mai tânăr cineast din lume încununat cu acest premiu pentru debut la Festivalul de Film de la Cannes. Zece ani mai târziu revine la Cannes cu Mogari no mori (The Mourning Forest, 2007), o superbă partitură despre doliu și dor, premiată de juriul festivalului de pe Croazetă cu Grand Prix. Relațiile interumane și modul în care personajele reprezentate evoluează prin acestea devin teme esențiale atât în documentarele lui Kawase, cât și în filmele de lung metraj realizate ulterior de regizoarea japoneză. De asemenea, comuniunea om-natură și ilustrarea ciclicității vieții între naștere și moarte, idei explorate timid în documentare, devin elemente de bază în filmele de ficțiune. De exemplu, acțiunea din Futatsume no mado (Still the Water, 2014) se desfășoară pe insula Amami din arhipelagul Ryūkyū, spațiu asupra căruia par să vegheze zeități ancestrale. În mod similar, Vision (2018), lung-metrajul ce îi are pe Juliette Binoche și Masatoshi Nagase în rolurile principale, atrage spectatorul în pădurea de o vegetație luxuriantă a muntelui Yoshino ca într-un labirint prin ai cărui pereți poroși irumpe sacrul.

Naomi Kawase a fondat în 1996 compania de producție Kumie Inc., iar în 2010 a dat startul Festivalului Internațional de Film din Nara în a cărui organizare bianuală continuă să se implice. Opt dintre filmele sale, printre care An (Sweet Bean Paste, 2015), Hikari (Radiance, 2017) și Asa ga kuru (True Mothers, 2020), au avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Cannes, în cadrul căruia i-a fost decernat și Carrosse d’Or (2009). Printre celelalte premii și distincții acordate se numără premiile FIPRESCI (Premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film) și CICAE (Premiul Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă ) pentru lung-metrajul Hotaru (Firefly, 2000), Premiul Special la Festivalul Internațional de Film Documentar Yamagata (2007) pentru Tarachime (2006) și Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres oferit de Ministerul Culturii din Franța (2015). În 2021 a fost desemnată Ambasador UNESCO al Bunăvoinței pentru Industriile Culturale și Creative.

Still the Water ©2014 ”FUTATSUME NO MADO” JFP, CDC, ARTE FC, LM.

Cu ocazia invitației făcute anul acesta de către Festivalul Anonimul, în cadrul căruia i-a fost oferit Trofeul Anonimul pentru contribuţia la frumuseţea cinematografiei universale, Naomi Kawase a ajuns la Sfântu Gheorghe, unde am avut deosebita onoare să o cunosc și să lansez invitația unui interviu pentru publicul din România. O prezență diafană, doamna Kawase le-a vorbit spectatorilor despre alegerile pe care le facem și care ne trasează drumul vieții, căci călătoria ei până în Delta Dunării, în ciuda taifunului care era încă în toi în Japonia, stătea tot sub semnul unei alegeri. În festival a fost prezentată o retrospectivă a filmelor sale, ce a inclus și Partea A a Filmului Oficial al Jocurilor Olimpice Tokyo 2020. Celelalte filme proiectate au fost True Mothers, o dramă despre iubirea maternă și relația dintre mama adoptivă și cea biologică, Sweet Bean, în care Kirin Kiki joacă rolul unei bătrâne marcate de boala Hansen, precum și Still the Water, un poem cinematografic despre maturizare, prima iubire și despre moarte ca prag esențial în fluxul vieții.

Marea este puternic tematizată în opera dumneavoastră Still the Water, pe care am avut ocazia să o revăd în cadrul festivalului Anonimul. De asemenea, atât locul unde ne aflăm acum, cât și orașul al cărui vechi nume latin îl poartă Revista Tomis și din care provin se află la malul Mării Negre. Ce înseamnă pentru dumneavoastră marea?

Cred că marea are și sensul trupului matern. De fapt, am auzit că în limba franceză cuvântul mamă și mare se pronunță identic. Acest lucru se datorează, probabil, faptului că este și un spațiu ce precede nașterea și în care ne putem întoarce după moarte. În Still the Water, mama lui Kyoko este o femeie șaman, „yuta”, iar în momentul morții rostește cuvântul „anmā” (mamă). Pentru ea, marea este, de asemenea, spațiul în care își va putea găsi liniștea. Cu toții ne naștem dintr-o mamă și apoi murim. În acest misterios ciclu al vieții, descoperim această repetitivitate. Și aceasta este imaginea pe care o am despre mare. Oamenii sunt toți la fel. Nu există diferențe reale, suntem conectați. Vreau să cred că dacă ne-am gândi astfel, nu ar mai exista războaie.

The Mourning Forest
©KUMIE/ Celluloid Dreams Production/ Visual Arts College Osaka

În continuare, aș dori să vă întreb despre modul în care natura apare în filmele dumneavoastră. Am simțit că relația dintre om și natură are un rol extrem de important în lucrările cinematografice pe care le-ați realizat până acum.

Îmi pare că oamenii sunt nevoiți să facă multe sacrificii, adică victime, pentru a-și crea un spațiu confortabil. Distrugerea naturii este cel mai bun exemplu. Și trebuie să ne dăm seama că noi suntem cei care vom suferi în cele din urmă din această cauză. Problema razelor ultraviolete cauzate de distrugerea stratului de ozon, încălzirea globală, poluarea apelor din oceane și nu numai. Poluarea aerului. Umanitatea este, probabil, cel mai mare inamic al planetei. Cu toate acestea, avem capacitatea intelectuală de a observa acest lucru și putem schimba viitorul în bine. Acesta este mesajul pe care cred că îl transmit prin filmele mele atunci când reprezint natura ca unul dintre personajele principale ale acestora.

Vision ©2018 „Vision” LDH JAPAN, SLOT MACHINE, KUMIE INC.

Povestea dumneavoastră personală este tematizată și revizitată în mai multe filme. Cum înțelegeți diferența dintre intenția ce stă la baza memoriilor literare și ceea ce v-a determinat să realizați filmele inspirate de propria experiență? Ați încercat să vă înțelegeți mai bine propria poveste prin filtrul camerei?

Da, așa cred. Pentru mine filmele sunt și o a doua viață. De asemenea, au rolul de a transforma evenimentele negative ale vieții în ceva pozitiv. Este așa cum spuneți, atunci când privești lucrurile din afară, dintr-o perspectivă obiectivă, observi că te concentrai excesiv pe chestiuni mărunte, ceea ce te făcea incapabil să vezi lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Cred că atunci când nu mai sunt centrați pe propria persoană și își înțeleg propriul rol în poveste, oamenii își dau seama în mod natural de importanța existenței celorlalți. Apoi, redescoperindu-l pe Celălalt în tine și regăsindu-te pe tine în Celălalt, reușești să aprofundezi înțelegerea acestei vieți.

Așadar, camera poate să releve adevăruri pe care nu le-am putea înțelege altfel?

Corect. Acest lucru se datorează, cum am menționat mai devreme, perspectivei obiective pe care o are.

În filmele dumneavoastră ființa umană este fragilă, pare să se pună în pericol prin propriile greșeli. Bunătatea oamenilor și iubirea transcend ideea predeterminării biologice și pare că ceea ce ne poate salva de noi înșine sunt chiar legăturile cu ceilalți. Cum comentați?

Cred că propria mea experiență a avut o mare influență în acest sens. După ce m-am născut, părinții mei s-au despărțit și nu am trăit niciodată cu ei. Am înțeles că în copilărie îmi era foarte frică de bărbați și că eram extrem de timidă. Mi-am petrecut copilăria izolată de restul lumii, incapabilă să vorbesc în public sau să relaționez cu ceilalți. După ce am început să fac filme, am început să simt că este în regulă să-mi expun exteriorul, iar pentru că filmele realizate astfel au fost apreciate nu numai în Japonia, ci și în întreaga lume, am simțit că mi-am găsit cumva locul. Am învățat că susținerea poate veni din partea altor oameni mai mult decât din partea celor de care eram legată prin sânge. Familia ți-o creezi singur, iar de prieteni ești legat printr-un liant ce se solidifică atunci când sunteți uniți în proiecte comune și realizați același lucru împreună. Acesta a fost modul de viață pe care l-am învățat prin filmele mele.

Putem vorbi despre film ca document al clipei efemere. Dacă abordăm această perspectivă, ce credeți că ar înțelege spectatorii filmelor dumneavoastră ce vor trăi peste o sută de ani privindu-le? Ce credeți că se schimbă și ce credeți că rămâne la fel?

Suzaku ©WOWOW+BANDAIVISUAL

Cred că cel mai important lucru în viață este momentul numit „acum”. Pentru că viitorul se schimbă în funcție de deciziile pe care le luăm în prezent. Dacă în felul acesta putem vedea un viitor mai bun, putem schimba inclusiv trecutul negativ. Cred în asta și nu sunt niciodată egoistă în alegerile mele, ci realizez filme pentru urmașii de peste o sută de ani, pentru ca ei să aibă o inimă mai bogată. Chiar dacă eu nu voi mai fi în această lume, m-aș bucura dacă oamenii de peste o sută de ani își vor putea confirma ceva relevant pentru umanitate în mesajele conținute de filmele mele. Îmi doresc să transmit către viitor lucrurile importante pe care eu le-am primit din trecut.

Gândindu-vă retrospectiv la intenția pe care ați avut-o la începutul proiectelor cinematografice pusă în oglindă cu produsul final, aș vrea să știu în ce măsură vă surprinde rezultatul actului cinematografic. Cum vă doriți să fie primite de public filmele dumneavoastră?

Shara ©2003 Sharasōju Production Committee

Aș fi încântată să știu că spectatorii s-au imersat în povestea prezentată și au trăit viața numită film. De asemenea, m-aș bucura ca ceva, oricât de mic, să se schimbe între momentul dinaintea vizionării filmului și cel de după vizionare. Aș fi fericită să știu că spectatorii au devenit mai sensibili sau au crescut la finalul aventurii numite film. Răspunsurile venite din public mă încurajează.

Întrucât întâlnirea noastră a devenit posibilă datorită nominalizării dumneavoastră în cadrul Festivalului de Film Independent Anonimul, aș vrea să vă întreb ce înseamnă pentru dumneavoastră filmul independent.

Ei bine, este o ca o a doua viață ce îmi îmbogățește viața, iar faptul că am ajuns la acest festival din Delta Dunării și mi-am întâlnit aici spectatorii, este, pentru mine, un miracol.

Mai multe texte
Citește și