În 1994, Lucian Pintilie regiza o nouă capodoperă, adăugând la lista peliculelor deja consacrate precum Reconstiturea, Balanța sau De ce bat clopotele, Mitică?.  Filmul O vară de neuitat este ecranizarea unui capitol, Salata  (putând fi considerat și nuvelă separată), din romanul lui Petru Dumitriu, Cronică de familie. Producția a fost distinsă cu anumite premii, însă nu s-a bucurat de aprecierea publicului larg așa cum ar fi trebuit, semn că, la vremea aceea, probabil, societatea românească nu era pregătită să dezbată concepte precum toleranță, diversitate etnică, civilizație.

Nici acum nu suntem convinși 100% că numita societate românească ar putea să înțeleagă și să respecte pe deplin aceste valori, însă, cel puțin în Dobrogea, lucrurile par așezate. Prin urmare de ce pledăm pentru aducere-aminte și vizionare de filme când subiectul articolului nostru pare să fie o plimbare pe malul Dunării, la o sută treizeci de kilometri de Constanța? În primul rând, acțiunea din O vară de neuitat se petrece în Bulgaria, în Cadrilater, în 1925, când România avea în posesie acest teritoriu. Ca urmare a celui De-al Doilea Război Balcanic (1913), trupele românești sunt staționate în această regiune. Căpitanul Petru Dumitru este desemnat să conducă o garnizoană din Cadrilater, fapt pentru care trebuie să locuiască acolo împreună cu soția sa și cu cei trei copii ai lor. Maria-Theresia von Debretzy, soția în cauză, o descendentă a unei familii nobile mixte româno-maghiare, cu educație britanică, încearcă să dea acestui loc uitat de lume un strop de frumusețe. Ea îi compătimește și vrea să-i salveze de la execuție pe țăranii bulgari care sunt bănuiți de uciderea unor soldați români. Bulgarii cultivă salată în grădina garnizoanei. Dorința Mariei este îmbrățișată și de soțul ei, căpitanul care se află în dificultatea de a alege între ordinele impuse de superiori și conștiință. Dramatismul situației devine și mai pronunțat datorită jocului actoricesc magistral întreprins de Kristin Scott Thomas și Claudiu Bleonț. 

 Silistra, micul oraș de la Dunăre are o poveste similară. Se află în Cadrilater și a aparținut Țării Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân, probabil și al lui Vlad Țepeș pentru scurtă vreme. Apoi, așezarea a fost anexată de România după al Doilea Război Balcanic, fiind teritoriu românesc  din 1913  până în 1940, când a fost returnat Bulgariei în urma Tratatului de la Craiova, tratat impus de Puterile Axei. Dârstor (numele latin al locului fiind Durostorum) reprezintă, de asemenea, originea denumirii cartierului bucureștean Dristor, acesta aflandu-se pe ruta către Dobrogea de Sud și implicit cetatea Dârstorului în momentul creării sale. Aceste fapte sunt doar câteva dintre legăturile pe care le avem noi și bulgarii și care ne îndeamnă la înțelegere, toleranță, celebrare a diversității.

Drumul de la Constanța la Silistra  se parcurge în mai puțin de două ore și se prelinge lin pe lângă bisericuțele de cretă de la Murfatlar, apoi pe lângă Peștera Sfântului Andrei și mai departe, în vecinătatea apei la Dervent, faimoasa mănăstire unde cresc cruci de piatră, și la Ostrov până la graniță. Toate aceste locuri sunt tot atâtea motive de a te opri din drum și de a lua o lecție de istorie, de spiritualitate. De la mare la Dunăre, pâmântul străvechi al Dobrogei te învăluie cu poveștile lui. 

Și pentru că ne plac poveștile și pentru că oamenii, în general, o spun antropologii, nu ar putea să trăiască, omenește, fără povești, povestea Silistrei arată astfel, pe scurt. Construită de romani, în jurul anului 29 d. Hr., pe ruinele unei așezări tracice, cetatea Durostorum devine un important centru militar în Moesia care se va dezolva continuu, iar în 388 va deveni reședință episcopală și centru creștin al regiunii. Mai târziu, orașul va face parte din Imperiul Bizantin și își va adăuga și mai multă culoare etnică. Silistra va cunoaște nenumărate alte stăpâniri prin cucerire sau tentative de cucerire, precum cea ungurească, rusească, chiar și mongolă. Numele modern al localității vine, previzibil, din limba turcă. La recensământul din 2011, din totalul de 35 de mii de locuitori, coloritul etnic al Silistrei pare să se fi domolit fiind compus din aproape 84% bulgari, aproape 10% turci și 6% alte etnii fără a se fi declarat, probabil români, evrei sau rromi. Dincolo de cifre și statistici, Silistra respiră aerul unui domol orășel multietnic unde toleranța pentru celălalt, deși diferit puțin, este la ea acasă.

Acasă ne-am simțit mereu la Silistra, ori de câte ori am poposit, fie în trecere, fie pentru o zi sau chiar două. Chiar dacă nu este un oraș bogat și poți vedea cu tristețe cum oamenii se luptă cu nevoile, ei știu totuși să se bucure de viață. Bulgarii iubesc florile și parcurile lor sunt mereu o încântare. Parcul Dunării din centrul orașului de pe ale cărui alei poți vedea România, este o dovadă. Peste tot unde am fost în Bulgaria, parcurile sunt minunate, ca și salata pe care o cultivau țăranii bulgari în filmul lui Pintilie și care se regăsește pe meniurile în română de la mai toate terasele și restaurantele, cu feluri delicioase. 

După plimbarea în parc, pe malul Dunării, unde se mai văd încă ruinele cetății Durostorum, se poate urca la cetate. Fortul turcesc Abdul Medzhidi este situat la sud de Silistra, pe un deal, fiind cel mai bine conservat dintre cele șase puncte ale sistemului fortificației turcești. Fortificația a jucat un rol esențial în războaiele din Crimeea și dintre Rusia și Turcia. A fost construită pentru a consolida poziția orașelor dunărene atunci când fluviul Dunărea a devenit o graniță naturală a Imperiului Otoman.

Medzhidi Tabia a fost ridicată în perioada 1841-1853 prin munca gratuită a trei sute de bulgari aduși cu forța. Cei mai mulți constructori erau din Dryanovo, iar tăietorii de piatră erau din regiunea Silistra.

Medzhidi Tabia este singura cetate conservată integral în interior și exterior din epoca otomană din Bulgaria și funcționează acum ca muzeu. Pe cărările șerpuite din interiorul zidurilor groase, am găsit odată câteva broaște țestoase iar mai apoi ne-am amuzat probând costume militare la îndemnul ghidului care știa și câteva cuvinte în română. 

Silistra nu este o destinație turistică în sine. Nu de aceea am ales să o prezentăm puțin. Silistra este un loc în care să îți permiți puțină tihnă, puțină încântare și puțină reflecție la ceea ce am fost și vom fi. Un respiro necesar și o lecție de istorie, poate, în drumul aventuros spre Grecia sau spre fostele imperii din Vest

Alina Costea