8 tați. Nu știu dacă numărul iese exact la socoteală, dar eu una m-am bucurat nespus când am apucat să iau bilete pe 10 decembrie la piesa Tinei Muller, în regia lui Irisz Kovacs și scenografia lui Theodor Niculae. Restul spectacolelor erau sold out, ceea ce la Constanța poate genera mirare. Și am văzut și o grămadă de tineri în sală. Ce-i drept, teatrul dramatic Fantasio se află în proces de renovare de ceva vreme, iar reprezentațiile se desfășoară la sala Studio care este infinit mai mică, dar chiar și așa, se pare câ în urbea tomitană, evenimentele culturale încep să stărnească interesul publicului, mai ales a celui tânăr. O emulație pe măsură ce ne-ar fi prins bine mai demult, vorba lui Nichita „Mă pândise-n încordare mai demult”, dar chiar și așa, ne bucurăm că se întâmplă.

Povestea ce se arată privitorului este una clasică, aș spune, pentru tumultul vremurilor pe care le trăim și care ar putea fi mai bine digerate cu terapie intensivă într-un cabinet de psihoterapeut. Nico este o adolescentă care trăiește durerea de a nu fi avut tată și care vrea cu disperare să înțeleagă de ce bărbatul care i-a dat viață nu a căutat-o niciodată. Ea merge din când în când la ușa acestuia, dar nu îndrăznește să sune ca să-i ceară o explicație, în timp ce toată existența ei se află sub imperiul acestei lipse traumatice. Inexistența modelului patern (și mai mult faultată prin dispariția bunicului matern care ar fi putut-o suplini dacă nu ar fi decedat când Nico era încă un copil) sau înlocuirea lui cu surogate (precum soțul indian al mamei care aparținând altei culturi are o înțelegere diferită a rolului tatălui și nu va face decât să adâncească traumele personajului central) determină toate alegerile și toate experiențele pe care Nico va opta să le parcurgă. Ea va încerca să găsească o familie chiar și peste ocean în America, dar va constata că i s-a livrat o altă iluzie, o altă construcție fragilă de mucava în care nu va putea să investească niciun credit pe termen lung.

Povestea ca povestea, se arată a fi, repetăm, una clasică pentru a doua jumătate a secolului douăzeci și pentru secolul douăzeci și unu când investigațiile psihologice și  terapiile de tot felul infuzează artele, inclusiv cea dramatică, pentru a ne pune o oglindă în fața chipului și a ne îndemna la reflexie. Nu povestea în sine găsim că este excepțională, cât felul în care a fost povestită, prin mijlocirea regiei și a scenografiei.

Jucându-se într-o sală mică, decorul nu putea să fie decât minimal- cinci căsuțe de lemn, cu acoperiș detașabil în care actorii intrau și ieșeau marcând actele și scenele și totodată putând să se dezbare de un personaj pentru a intra în pielea altuia. Proiecțiile video pe ferestrele căsuțelor miniaturale nu au făcut decât să sporească tensiunea așteptării mergerii poveștii mai departe și a ghicirii următorului pas. O strategie inteligentă și funcțională pentru a implica spectatorul în derularea poveștii! Tot în acest sens, eliminarea diferenței fizice dintre scenă și spectatori  (ambele grupuri fiind plasate pe același plan și la distanțe foarte mici unii de alții) a permis naștere unui tot, emitentul mesajului și receptorul mesajului împreună. Am simțit că mă aflu pe scenă și mi s-a părut că plâng, dansez sau mă schimonosesc și eu alături de tinerii și talentații actori. Am putut să le văd licărirea din ochi, transpirația de pe frunte, mușchii feței zvâcnind, răsuflarea vie! Este poate cea mai autentica formă de catharsis pe care o poți experimenta, epurare prin emoție ce constituie miza supremă pentru care cineva ar alege să meargă la teatru și să vadă și să simtă alături de cei de pe scenă!

Cei de pe scenă (chiar dacă nu a exista o scenă convețională, de tip tradițional, prin care să se delimiteze spațiul ficțiunii de cel al realității) au fost doar cinci tineri care au jucat cel puțin zece personaje cu o energie și cu o plăcere contaminantă. Așadar, Ecaterina Lupu căreia nu i-aș fi dat mai mult de șaisesprezece ani, a terminat UNATC în 2019, a ajuns la Constața și  a jucat rolul protagonistei, Nico. Am admirat forța controlată a acesteia pe care la prima vedere nici nu o bănuiești într-o făptură atât de mică și de firavă. Cristiana Luca, născută în 1996, tot absolventă a UNATC, tot naufragiată aici, pe maluri tomitane, a excelat la capitolul mimică, gestică, expresivitatea ei fiind de excepție. Nici pe ea n-aș fi crezut-o trecută de vârsta adolescenței.  Despre Theodor Șoptelea, suntem informați pe site-ul oficial al Teatrului de Stat Constanța, că vine tot de la București și este mezinul trupei, fapt ce nu-l face mai puțin înzestrat, ci dimpotrivă, aș sublinia, predispoziția lui spre umor și ludic. Andrei Bibire, tot bucureștean prin conjunctură și acum, constănțean prin adopție, și-a marcat prezența prin fermitate, comic controlat și motricitate bine ritmată cu limbajul verbal. Florin Aioane nu face excepție, fiind și el un nou recrut al teatrului de la malul mării. El a pigmentat reprezentația cu un soi de candoare balansată de o agresivitate jucată verosimil, în momente cheie, dându-i viața, deși episodic, personajului Rebel, șeful găștii de bătăuși în care Nico intră temporar ca și cum s-ar înscrie la un curs de anger management pentru a-și vindecav rănile sufletului, dar dându-i viață și bunicului acesteia.

     Toți acești tineri actori pe care, cu ușurință, îi poți crede elevi de liceu sau maxim studenți, au reușit să pună în act o piesă cu adevărat contemporană pentru un public din zilele noastre care va deveni fidel teatrului și care nu va mai spune, probabil, că la Constanța cultura se mișcă lent în ritmul meduzelor leneșe, ci mai degrabă în ritmul frenetic al valurilor mării a căror calm este doar înșelătr, la răstimpi.

     Din aceeași gamă a textelor și a reprezentărilor actuale, contemporane, cu tineri și pentru tineri, trebuie menționate Seaside Stories, „o succesiune de povești cu personaje diferite, cu întâlniri fulgurante, scurte momente intense decupate din viață, poate dintre acelea pe care le-am trăit cu toții, cu picioarele pline de nisip, cu pielea încrețită pe care soarele a uscat apa mării, cu simțurile percepând constant, dincolo de întâmplări, în background, fâșâitul valurilor, oglinda apei cu nuanțele ei niciodată aceleași, linia orizontului, liniștea adâncului, gustul sărat al aerului, mirosul algelor și scoicilor în putrefacție, muzica repetitivă a teraselor, culorile stridente ale jucăriilor de plajă”

(sursă www.teatruldestatconstanta.ro).

   Sau Jocuri în curtea din spate, povestea tragică a unui viol care se bazează pe un caz real și care este prezentată drept „un spectacol despre cruzime, o radiografie a psihicului adolescentin, o poveste despre patru băieți și o fată care trăiesc ultima lor zi de libertate, de copilărie, de nevinovăție.”

(sursă www.teatruldestatconstanta.ro).