Revista Tomis

Alteritate și identitate

Iluminări: Primul soare

 În mitologia chineză, zeița Meng Po te pregătește pentru trecerea într-un nou trup oferindu-ți o supă fermecată prin care te ajută să uiți viața pe care o închei, dezbărându-te de apăsarea trecutului. Poate că aceasta este originea obiceiului japonez de a consuma pastele numite toshikoshi soba —soba de „traversare” a punții dintre ani. Noaptea de Anul Nou trezește în noi dorința de a lăsa uitării o grămadă de zile, atât de numeroase încât le rememorăm grupate în luni și anotimpuri, abstract, ca aborigenii australieni care împart numeralele în unu, doi și o mulțime. Natura arbitrară a momentului în care resetăm numărătoarea devine evidentă când ne gândim la timpul standardizat al prezentului global, cu mici excepții irelevante din perspectiva vestică. Regăsim o alunecare similară și în istoria tradiției japoneze, în care timpul era dictat, anterior, de evoluția dinspre momentul trezirii la viață către cel al întoarcerii în hibernare. Odată cu adoptarea calendarului Gregorian, începutul anului a fost împins înapoi, până în miezul iernii, dar tradițiile par să fi rămas neschimbate.

   Vorbesc de tradiții consemnate acum mai bine de douăsprezece secole în memoria poetică a Japoniei, când poetul Ōtomo no Yakamochi își dorea ca noul an să presare momente prielnice care să se adune ca fulgii însăilați în mantia de zăpadă a începutului de primăvară. Sau în toate amintirile ce gravitează în jurul festivităților de Anul Nou înregistrate în Însemnările de căpătâi ale doamnei Sei Shōnagon ori imaginate în Povestea lui Genji de Murasaki Shikibu, ambele scrise cu un mileniu în urmă. Pentru Sei Shōnagon, lista „Lucrurilor ce par apropiate, și totuși depărtate” se încheie cu mențiunea “Ultima zi din an, de Anul cel Nou” (Sei Shōnagon, Însemnări de căpătâi, traducere de Stanca Cionca, Ediția a doua, revizuită, Editura Rao, 2004), întrucât această zi simbolică pare un crescendo de tensiuni în a căror acumulare măsurăm timpul spre o izbucnire neașteptat de temperată. Un nou început, înaintea căruia ne-am descărcat de tot ce simțeam greu în inimă și conștiință, se vrea echivalent al unei tabula rasa, o stare de limpezire și golire despre care ne imaginăm că poate să dureze mai mult de câteva zile.

     Este o perioadă în care aproape toți japonezii au liber și se pot întoarce în casele părintești sau pot petrece câteva zile în sânul familiei. Surprinzător, tradiția seamănă mai degrabă cu ajunul Crăciunului de la noi, fără gălăgia artificiilor aruncate în stradă, fără petarde care să zdruncine liniștea, doar străzi aproape goale și mute. Decorațiunile dedicate zeului anului, Toshigami, zeitate shinto ce vizitează casele oamenilor la cumpăna dintre ani, sunt aranjate atât în interior, cât și în exteriorul caselor, unde împodobesc cele două laturi ale intrării. Prezența crenguțelor verzi de pin și a celor înmugurite de prun din ornamentele kadomatsu creează o anumită similitudine cu aranjamentele din crengi brad de la noi. Dar împodobirea caselor cu rămurele de verdeață era un obicei încă din vremea Saturnaliilor romane în Europa, și probabil că și aici dăinuiește chiar dinaintea pătrunderii budismului dinspre continentul asiatic, avându-și originea în credințele animiste autohtone.

     Desigur, tradiția acestei festivități atât de importante pentru japonezi nu putea să vină de nicăieri altundeva decât din China. Acolo era celebrată în perioada dinastiei Sui în secolele VI și VII ca un festin cu ocazia căruia supușii veneau la palat pentru a-și prezenta omagiile în fața împăratului. Întrucât acesta era reprezentat în imaginarul simbolic de steaua Nordului, palatele imperiale din capitala Chang’an (actualmente Xi’an, orașul impresionantei armate de teracotă) și, prin extensie, cele din regatele proto-coreene și din arhipelagul japonez (Nara și Kyoto) erau construite cu o curte orientată spre Sud. Extinderea tradiției dinspre aristocrație spre comunitatea oamenilor de rând explică aspectul pompos al decorațiunilor, precum și preferința pentru o cromatică dominată de roșu aprins și linii aurii. De asemenea, meniul splendid oferit în cutii lăcuite, plin de semnificații simbolice, depășește în rafinament orice prezentare gastronomică am văzut până acum în afara Japoniei. Paleta de culori transformă mâncarea într-un spectacol vibrant. Dacă Roland Barthes vedea „promisiunea unui eveniment” în platoul pe care erau aduse ingredientele crude pentru prepararea în fața oaspeților a felului de mâncare denumit sukiyaki, cutiile suprapuse ce conțin preparatele osechi reprezintă împlinirea absolută a unui eveniment și nu aș exagera dacă le-aș asemui unor desăvârșite opere de artă senzorială.

     În noaptea aceasta, zeitățile din munți și din mare, cândva strămoșii oamenilor blânzi din aceste locuri, vor vizita locuințele curățate impecabil în așteptarea lor. Anul se va încheia în reverberațiile clopotelor de lângă temple, fiecare clopot bătând de o sută opt ori pentru a ne curăța de cele o sută opt tentații și dorințe lumești. Iar noul an va începe cu primul răsărit, hatsuhinode, urmat de hatsumōde, adică prima vizită la sanctuar sau templu, după preferință. Dimineața devreme, poștașii vor aduce felicitările de Anul Nou trimise din timp de rudele care nu au reușit să vină în vizită sau de partenerii de afaceri. Negreșit, în prima zi din an.

Pereții clădirii în care locuiesc sunt atât de subțiri, încât aud clar o ușă alunecând în apartamentul de alături.

Am deschis în același timp aerul condiționat, caloriferul electric, covorul și pătura ce se încălzesc, am pornit fierbătorul ca să-mi fac un ceai fierbinte și să mă pregătesc de final. Mi-am strâns bagajele, astăzi voi pleca încercând să prind un ultim tren, cel destinat persoanelor întârziate pe care planeta nu le poate uita în anul ce stă să treacă. Trag ușa după mine și las o scrisoare în cutia poștală a propriului apartament, alături de chei.

     Shinkansen-ul pătrunde în gara Shin-Osaka plutind. Călătorii așteaptă în linie ca pasagerii sosiți la destinație să coboare din tren. Urcăm, apoi conductorul gesticulează mașinal o mantră a drumului sigur în timp ce angajatul Japan Railways de pe peron se înclină recunoscător pentru acest efort. În Kyoto a nins toată noaptea, iar străzile sunt albe, la fel și umbrelele trecătorilor. Pornesc pe jos spre locul primei noastre întâlniri, prin frig și ninsoare. A fost un an care a curs atât de frumos, încât era inevitabilă întoarcerea spre momentul dintâi și desăvârșirea acestui timp circular, perfect. Ca șarpele ouroboros care-și înghite propria coadă.

 Din fericire, pe străduțele înguste nu se vede nici măcar o mașină, căci drumurile dintre case sunt destinate în primul rând pietonilor și bicicliștilor. Ferestrele sunt acoperite acum cu obloane ce încearcă să mențină căldura înăuntru. Traversez parcul Maruyama la capătul căruia mă întâmpină altarul Yasaka. Pinii crescuți lângă el sunt atât de încărcați că par gata să se frângă sub greutatea zăpezii, spărgând cu zgomote surde peisajul de un alb imaterial. În stație, o bătrânică verifică orarul și harta traseelor ridicându-și concentrată ochelarii căzuți pe vârful nasului. Urc în autobuzul care pornește lin alunecând pe Hijō-dōri, traversează râul Kamo, apoi face dreapta pe Nishioji-dōri. Harta de acum a vechii capitale copiază, în mare, tiparul străzilor perpendiculare de altădată. Până și râul Kamo curge disciplinat de la Nord spre Sud, în paralel cu latura Estică a grădinii vechiului palat imperial. Fiecare colț de drum, fiecare casă, templu sau sanctuar sunt piese dintr-o poveste a spațiului, o poezie vizuală compusă dintr-un limbaj al plinătății și al golului. Orașul este el însuși un mesaj scris în alfabetul Morse și împânzit cu ideograme și semne ale căror siluete îmi creează iluzia unei realități palpabile, în care oamenii intră în cafenele și magazine, iar săgețile dictează sensuri pe care să le urmez.

    Aplicația mea pentru a deveni figurantă în templul Sanjūsangen-dō a fost refuzată, deși îmi motivasem foarte convingător hotărârea de a ține, ocazional, locul câte uneia dintre cele o mie una de statui ale lui Kannon cea cu o mie de brațe. Probabil că încrederea naivă în propriile forțe, ce m-a amăgit că aș fi potrivită pentru acest rol, a trădat o mândrie inadecvată situației. În plus, constituția fizică extrem de concretă a lăsat de dorit în ceea ce privește capacitatea de multiplicare pentru a face față necesităților complexe într-un colectiv ce depășește o mie de bodhisattva.

     Dar este bine, căci noul meu rol în cadrul templului zen Ryōan-ji se anunță mult mai puțin solicitant. Acolo, grădina aproape monocromă de pietre conturează tabloul unui ocean uscat străpuns de cincisprezece insule, din care vedem din orice unghi ne-am afla doar paisprezece, sugerând incapacitatea noastră de a percepe în mod exhaustiv realitatea pură. Pietrișul ce înconjoară pietrele de forme și dimensiuni diferite imită unduirile înspumate de la suprafața mării, o mare calmă deasupra căreia se ridică adevăruri solide, aparent imuabile. Este un univers complet ce invită la meditație, integrat fin într-un univers secundar care îl cuprinde. În afara sălii Hōjō de pe veranda căreia poți admira oceanul de pietre, descoperi o grădină verde cu o casă minusculă destinată ceremoniei ceaiului, iazul oglindă dincolo de care se ridică munții, și grădina de mușchi. Dar acum albul a acoperit crengile copacilor de pe margine, iar în gădina uscată karesansui zăpada s-a topit urmărind unduirile circulare ale valurilor de piatră.

     Un bonz se apropie și mă privește atent din cap până-n picioare, înclinându-se ușor. Îmi oferă un set de haine, de culoare pământie, și un bilet împăturit, apoi îmi explică laconic unde va trebui să mă așez pentru a-mi începe activitatea în templu. “Vedeți că a nins peste pietre și veți face notă discordantă. La ora șase închidem și pleacă turiștii. Atunci. Sper să ningă din nou, altfel va trebui să vă întoarceți mâine.” Desfac foaia primită și o citesc. O întrebare ciudată, al cărei autor este călugărul Hakuin Enkaku, una dintre cele mai influente personalități ale sectei budiste Rinzai: “Se aud două palme ce bat, dar care este sunetul unei singure palme?” Ei bine, o să am timp suficient să mă gândesc la răspuns. Mă schimb și revin în engawa, spațiul intermediar dintre interiorul și exteriorul sălii pustii, dincolo de ușile culisante. Vizitatorii se retrag pe rând. Mă ghemuiesc cuminte pe marginea oceanului alb și mă transform în insula cu numărul șaisprezece, nemișcată și vie. Pielea ce îmi acoperă tibia se zgârie în colțurile tari și aspre, o roșeață pe care o simt fără să o văd începe să curgă, iar sângele se face rădăcină. Nu voi putea înainta în noaptea aceasta, pentru că urmele pașilor mei pot rupe undele perfecte adunate în jurul insulelor de piatră. Dar cu răbdare pot muta munții, nu? Mai bine aștept.

     Primul fulg ce cade. Prima bătaie de clopot.

Mai multe texte
Citește și