Printre artefactele descoperite în mormintele perioadei Kofun (350-591), adică tumulii imenși de forma găurii cheii destinați înhumării membrilor elitei regatului Yamato, există statuete haniwa ce țin în brațe un instrument denumit wagon, similar koto-ului tradițional japonez. Acesta este, însă, de dimensiuni mai mici, cu un număr comparativ redus de coarde întinse pe o placă de lemn și pe care artistul le ciupește cu o pană din material dur. Cu o istorie ce datează „din vremea zeilor”, wagon a rămas și în prezent un instrument de prim rang în interpretarea muzicii de curte. Se presupune că rolul inițial al acestor țitere era cel de a invoca zeii, iar interpreții erau la început doar bărbați. Instrumentul denumit koto a fost introdus în Japonia în perioada Nara (710-794), deci are o istorie mai recentă și a cunoscut o evoluție diferită de se și zheng din China. Răspândirea unor țitere similare în Coreea, Indonesia sau Kazahstan este o mărturie a schimburilor culturale permanente între civilizațiile Asiei, schimburi îmbogățite de amprentele locale diverse. Și în Japonia koto-ul a continuat să evolueze, atât în ceea ce privește dimensiunile cutiei de rezonanță, cât și numărul coardelor. Artistul nevăzător Michio Miyagi (1894-1956), unul dintre cei mai faimoși compozitori ai perioadei moderne, a inventat un koto cu 17 coarde și unul cu 80. Există și versiuni cu 20 (21), 25, 30 sau 32 de coarde. Recent, artista Mieko Miyazaki, stabilită în Franța din 2005, a considerat necesară regândirea designului acestui instrument într-o formulă mai ușor de transportat în călătoriile ei în Europa și Japonia. Astfel, în colaborare cu lutierul Yoshiaki Komori și magazinul lui Kazuhiro Tanikawa, a creat o versiune care se poate dezasambla, denumită Kit-o-Koto.

Am cunoscut-o pe Mieko Miyazaki la concertul pe care l-a ținut alături de Franck Wolf în cadrul celei de-a opta ediții a festivalului Jazz in Church (11-14 mai 2023) de la Biserica Lutherană din București. O urmăream deja pe YouTube, fascinată de versatilitatea ei interpretativă și de eleganța prezenței ei scenice alături de koto, instrumentul tradițional japonez la care își interpretează propriile compoziții sau prelucrează piese deja consacrate. Participările la festivalurile “Au grès du Jazz” (2022), CantoMundi (2023), colaborările cu cvartetul de coarde Yako (albumul Sky and Road), cu interpretul de shakuhachi Suizan Lagrost (Kyoku), cu saxofonistul Franck Wolf (Dankin), cu contrabasistul Michel Benita (River Silver), precum și albumul Saiyuki ce a rezultat din întâlnirea cu Nguyên Lê (chitare), Prabhu Edouard (tabla, percuție, voce) și Hariprasad Chaurasia (fluier bansuri) ne dezvăluie o artistă în sensul deplin al cuvântului, care reușește să spargă tipare și să traverseze cu cea mai mare ușurință granițele dintre culturi. Adaptarea Variațiunilor Goldberg la koto, un proiect dedicat tatălui ei, din partea căruia primise în liceu înregistrarea din 1981 a Variațiunilor în interpretarea lui Glenn Gould, este o altă demonstrație a virtuozității sale la koto, instrument pe care reușește să îl reinventeze și să îl aducă în actualitate, păstrând în același timp o fină legătură cu tradiția muzicală universală. La sfârșitul concertului am rugat-o să-mi acorde un interviu în limba japoneză, rugăminte căreia i-a răspuns afirmativ și cu entuziasm. Albumele ei se pot asculta sau achiziționa pe diferite platforme de pe internet, iar programul concertelor poate fi urmărit pe site-ul personal, https://www.miekomiyazaki.com. 

Care este parcursul lui Mieko Miyazaki? Ce anume v-a atras spre koto, un instrument tradițional japonez, și cum ați ajuns să interpretați la acest instrument?

Amintirile copilăriei mele sunt destul de estompate, dar mama mi-a spus că am vrut să învăț să cânt la koto după ce am urmărit un concert de koto la televizor. Aveam nouă ani. Și a mai existat un motiv. Părinții mei fac parte din generația celor care au început școala primară în primul an de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Cei din această generație au fost puternic influențați de cultura vestică, părinții mei la fel. Muzica pe care o iubeau ei era muzica clasică vestică. De fapt, au existat chiar și momente în care cultura veche japoneză a fost neglijată sau apreciată sub valoarea ei reală. Nu este nimeni de vină, acesta era pur și simplu climatul în perioada postbelică. Totuși, mi s-a părut ciudat încă din copilărie acest lucru. Cumva, muzica clasică nu-mi părea să fi fost creată în Japonia. Și atunci m-am întrebat oare ce fel de muzică se făcea în Japonia. Mă gândeam adesea la lucrurile acestea. Și din acest motiv am ajuns să fiu interesată de muzica tradițională japoneză.

În ce măsură este importantă tradiția muzicii japoneze în devenirea dumneavoastră artistică? Considerați îndepărtarea de tradiție necesară în inovația culturală și muzicală?

Nu poți cânta la niciun instrument fără să înveți tehnicile de bază, iar muzica instrumentală tradițională este compusă folosind aceste tehnici. Pentru a crea muzică este esențial să înveți și să stăpânești mai întâi elementele de bază. Și în învățarea limbii japoneze începi cu texte ușoare, nu-i așa? Nu te întâlnești din primul an de facultate cu operele lui Yukio Mishima sau Haruki Murakami în original, nu? Cred că este la fel. Dacă cineva ajunge să stăpânească baza limbii, va reuși într-o bună zi să scrie singur în japoneză, așa cum o faci tu.

Interpretați propriile compoziții la koto, atât singură cât și în cadrul Koto Ensemble, alături de artistele Naoko Kikuchi și Fumie Hihara. Ce vă inspiră atunci când compuneți?

Piesele pe care le-am compus pentru concertele alături de Naoko Kikuchi și Fumie Hihara au fost compuse pentru un ansamblu de koto, adică folosind instrumentul pe care îl interpretez și eu. Prin urmare, mi-a fost relativ ușor să le realizez. De obicei, încerc să fiu conștientă de sunetele din jurul meu. Până și semnalul de plecare al trenului are ceva ce mă inspiră! 

De unde s-a născut dorința de a explora muzica compozitorilor europeni precum Bach și Chopin, compusă pentru instrumentele vestice, la koto? Ce considerați important în adaptarea pieselor clasice și care este publicul căruia vă adresați?

Dacă Bach sau Chopin ar fi întâlnit un koto japonez, cred că ar fi scris piese pentru acest instrument. Încă am această dorință aprigă de a-i prezenta un koto marelui Bach! (Râde.) Dacă m-aș fi născut acum trei sute de ani, nu, dacă el ar fi fost contemporan cu mine acum…

Un pian are optzeci și opt de clape. Atunci când interpretezi la un koto cu treisprezece coarde o piesă compusă pentru un instrument cu claviatură, este aproape imposibil să reproduci toate sunetele din partitură. Trebuie să determini ce sunete au prioritate și pe care le poți reduce sau elimina. Aceasta este o activitate care consumă timp.

Printre fanii standard ai muzicii clasice din Franța sunt persoane care nu agreează aranjamentele pentru instrumentele folosite în muzica tradițională. La concertele în care interpretez Bach sau Chopin la koto, publicul țintă sunt ascultătorii care au plăcerea de a descoperi ceva nou.

Titlurile pieselor dumneavoastră în limba japoneză par strâns legate de melodie și ritm: Midaregami („Păr răvășit”), Kaza nami („Valuri în vânt”), Gekka dokushaku („Bând sake singură în lumina lunii”) sunt doar câteva exemple. Le explicați și altundeva decât în concerte sau ele rămân un mesaj cifrat pentru publicul care nu cunoaște limba japoneză?

Întrucât scopul meu principal este cel de a-i face pe ceilalți să asculte piesele pe care le interpretez la koto, am ales titluri care evocă peisajele și atmosfera Japoniei. Recent, însă, am început să adaug titluri în engleză și în franceză, pentru a face cunoscută cât mai multor persoane intenția din spatele compozițiilor mele. 

Ce anume v-a motivat plecarea din Japonia și mutarea tocmai în Franța? Când anume ați simțit dorința de a integra muzica pe care o creați la koto în ansamblul muzicii lumii?

În perioada studenției cumpăram adesea CD-uri cu muzică internațională produse de casele de discuri franceze și importate în Japonia, unde erau distribuite prin magazinele de CD-uri. Îmi imaginam fascinată cât de minunat ar fi să mă aflu în compania unor astfel de muzicieni. Cu toate acestea, motivul direct pentru care am ajuns să locuiesc în Franța este soțul meu, un violonist francez pe care l-am cunoscut în Japonia.

Aveți multiple colaborări cu artiști ce folosesc instrumente extrem de versatile, din întreaga lume: acordeon, trombon, vioară, violoncel, chitară, tabla, bansuri, shakuhachi, precum și cu grupul vocal Voce Ventu din Corsica. Cum s-au creat aceste legături între spirite și muzicalități atât de diferite? Ce a facilitat aceste proiecte?

Franța este o țară foarte importantă pentru ceea ce numim muzica lumii și aici te poți întâlni cu diferiți artiști din genuri diferite. Cea mai importantă este oportunitatea acestei întâlniri. De asemenea, înțeleg armoniile jazz-ului, motiv pentru care pot interpreta fără probleme alături de artiști din alte genuri, chiar dacă nu există partituri pentru koto. Cunoașterea teoriei jazz-ului este extraordinar de importantă pentru a cânta alături de artiști din alte culturi.

Ați venit în România pentru festivalul Jazz in Church, în cadrul căruia ați ținut un concert alături de saxofonistul Franck Wolf. A fost, cu siguranță, o experiență inedită pentru publicul de jazz, deoarece formula inovatoare a acestui duo îmbină două lumi atât de îndepărtate, atât geografic, cât și temporal, dacă ne gândim la cât de veche este tradiția koto-ului. Ce înseamnă acest proiect de jazz pentru dumneavoastră, despre care știu că a avut reprezentații și în formula completă alături de Franck Wolf 5tet?

Muzica transcende limba și geografia și aparține tuturor oamenilor—fie că este vorba de muzică japoneză sau românească. Chiar dacă istoria locurilor și mentalitățile sunt diferite, senzația că împărtășim această muzică apare natural.

De asemenea, deși revin la răspunsul de la întrebarea anterioară, cunoașterea stilurilor de jazz este esențială pentru a înțelege cum muzica ne aparține tuturor. Altfel nu ai putea să creezi o piesă muzicală și să o interpretezi în fața publicului, într-un concert.

În două dintre piesele prezentate în concertul de la Biserica Lutherană din București, ați interpretat și din voce o piesă în limba japoneză și o a doua într-o limbă inexistentă, dar de inspirație japoneză. De ce ați ales aceste două piese?

Una dintre cele două piese este o piesă folclorică transmisă din timpuri străvechi în regiunea Alsacia, ținuturile natale ale lui Franck Wolf, căreia i-am atașat versuri în limba japoneză. Textul în dialectul alsacian este, de fapt, o elegie dedicată cerului. Mi s-a părut că s-a potrivit foarte bine cu atmosfera din Biserica Luterană, nu-i așa?

Cea de-a două este compoziția mea, intitulată The Drums, și este o piesă ce imaginează băieți care interpretează o piesă la tobele taiko japoneze. Ambele sunt importante pentru repertoriul meu și al lui Franck.

O întrebare de final, în speranța că experiența în România a fost una pozitivă: V-ați dori să vă întoarceți pentru a încânta publicul român cu un alt concert de anvergură? Noi vă așteptăm cu siguranță.

Am fost încântată de întâlnirea mea cu Cristian Moraru, un minunat organizator, și de reîntâlnirea cu Virgil Mihaiu. Apoi de faptul că te-am cunoscut pe tine, Monica, într-un mod atât de neașteptat. De entuziasmul publicului care m-a înconjurat în Biserica Luterană. Au fost atât de multe lucruri minunate, că îmi doresc să revin în București, orice-ar fi. Sunt sigură că ne vom întâlni din nou!