„- Isarlîk, inima mea,/Dată-n alb, ca o raia/ Într-o zi cu var și ciumă,/Cuib de piatră si legumă/ Raiul meu, ramâi așa!/Fii un târg temut, hilar/Și balcan – peninsular..” (Ion Barbu, Isarlîk)
Ilion, Troia, Isarlîk!Tot atâtea nume pentru aceeași poveste! O poveste despre iubire, trădare, curaj și înfrângere. O poveste veche de când lumea care îi slâvește pe cuceritori și îi plânge pe învinși, spusă în mii de feluri, de la versurile epopeei lui Homer ce l-a cântat pe bravul Ahile sau Hector la legendele populare ale Anatoliei care îi amintesc pe aceiași ahei și troieni luptându-se pe plajele scăldate de soare ale mării Egee pentru că Elena l-a iubit pe Paris și a fugit cu el la Troia umilindu-l pe Menelaos în al cărui ajutor a sărit fratele său Agamemnon prin a cărui poruncă Ahile, cel jumătate zeu, îi va fi înghenuncheat pe troieni și va fi distrus zidurile impenetrabile ale măreții cetăți a regelui Priam, prin puterea brațului, dar și prin vicleșugul calului troian. Să fi fost doar cumplita răzbunare a unui șoț înșelat? Să fi fost interese economice majore, înfășurate mirobolant în aura unei iubiri pentru care se poate dărâma o lume? Există nenumărate ipoteze și piste de cercetare care le alimentează pe toate. Ceea ce rămâne este, însă, farmecul poveștii, dorința noastră de a crede și de a demonstra că iubirea rezistă dincolo de cele mai trainice cărămizi ale celei mai minunate cetăți din lume.
Și pentru că „a crede” merge de cele mai multe ori, braț la braț cu „a cerceta”, am mers să vedem cu ochii noștri. Am străbătut drumul de la Constanța la Canakkale, trecând victorioși și noi, ca niște învingători, peste podul care traversează strâmtoarea Dardanele, am lăsat în urmă vuietul prelung al vapoarelor care alunecă fără oprire între Europa și Asia, am trecut pe lângă vânzători de castane, covrigi sau sarailii și am fugit într-un suflet să descoperim locul legendei, golful unde au adăstat corăbiile grecilor și zidurile care au prins între ele atâta zbucium.
Prima oprire a fost la Muzeul Troiei pentru a revizita evenimentele pe care le știam de la Homer și pentru a adăuga lucruri noi. Acest muzeu a fost deschis în 2018 fiind conceput după toate standardele unor asemenea instituții moderne, interactive. Este un prilej excelent de a înțelege toate etapele istorice prin care a trecut cetatea, de a reflecta la moștenirea culturală comună pe care o avem, de a imagina alte și alte povești.
La câteva sute de metri de muzeu, se află situl arheologic al cetății Troia. Istoria excavării ei este la fel de fascinantă precum povestea de iubirea dintre Elena și Paris, precum mitul invincibilității lui Ahile sau precum nebănuita șiretenie ticluită de Ulise care a lăsat troienilor cadou calul blestemat din care, peste noapte, cei mai viteji dintre greci, au ieșit, au deschis porțile și au distrus mult iubita cetate a regelui Priam, răzbunându-i onoarea de soț încornorat a lui Menelaos.
Troia era o cetate „bine întemeiată, solid construită și bine înconjurată de ziduri” ne spune Homer în Iliada atunci când descriere ultimul an al războiului troian din cei zece peste care s-a întins conflictul. Astfel trebuie să o fi imaginat în căutările sale frenetice Schliemann, un evreu bogat, de origine germană, pasionat cititor al scrierilor antice și arheolog amator. El a fost cel care a redat Troia umanității, în ciuda greșelilor inerente produse în procesul excavării în condițiile vitrege ale sfârșitului de secol XIX, când arheologia nu figura ca știință propriu-zisă și când autoritățile, fie ele ale Turciei sau ale altei țări, nu prea puneau preț pe asemenea îndeletniciri cel puțin bizare, nereglementate de legi, ce trebuie să fi părut doar fantasmagorii ale unui extravagant om de afaceri precum numitul Schliemann. Încă din copilărie, acesta a fost fascinat de mitul Troiei. După ce a călătorit și a făcut afaceri peste tot în lume, din Rusia în California și înapoi în Europa, Schliemann a adunat destul capital ca să își poată îndeplini visul din copilăriei. Astfel că în 1866, el demarează săpături în Canakkale, fiind sigur că acesta trebuie să fie locul cetății în acord cu scrierile antice și considerînd transformările geologice de-a lungul a mii de ani. Inițial, este dezamăgit, însă nu va abandona lupta, și cu ajutorul altor căutători, reușește să descopere ruinele cetății. În 1870, el începe să excaveze pe dealul Isarlîk. Urmează o serie de dificultăți legislative și chiar sentința de încarcerare pentru faptele sale. În 1873, Schliemann găsește podoabe de aur despre care crede că ar fi comoara regelui Priam. Aceste obiecte inestimabile sunt scoase din Turcia, poposesc în Atena, mai apoi vor ajunge în Berlin, și mai târziu, vor fi prădate de ruși și duse la Moscova. O parte din ele se află și azi la Muzeul Puskin din Sank Petersburg. În paranteze, fie spus, milităm cu tărie pentru returnarea tuturor artefactelor țărilor de origine. Nu au ce căuta mumiile egiptene la British Museum, tot astfel cum nu avea ce căuta Cloșca cu puii de aur la ruși… În asentimentul nostru a fost inscripția de la etajul ultim la Muzeului Troiei care, arătând proiecții 3D ale pieselor lipsă, furate de ruși, soma întoarcerea lor acasă, acolo unde le este locul. Aceeași revoltă am simțit-o și la Muzeul Acropole unde torsul lui Dionysos de pe Partenon se află la englezi. Închidem paranteza!
„La Isarlîk, cea albă de lespezi, gloata suie/Dar greii pași prin ierburi și stuh se-mpleticesc/ În ochi, din lîncezi ape, cum pîlpîie gălbuie/ Și uleioasă, dîra caicului turcesc!„ (Ion Barbu, Nastratin Hogea la Isarlîk)
Revenind la Troia și la descoperirea și consacrarea ei modernă de către visătorul Schliemann, vizitatorul ruinelor va constata că, deși puțin spectaculoase sau distruse de nepricepere și de timp, există zece straturi culturale de locuire permanentă a cetății. În cei peste cinci mii de ani de istorie, Troia a fost mistuită de incendii, pusă la pământ de cutremure sau de invadatori, venerată de Alexandru cel Mare, reconstruită de greci și mai apoi de romani, transformată în pășune de păstorii turci de pe dealul Isarlîkului și din apropierea muntelui Ida.
Mergeți pe firul poveștii! Descoperiți-o ca și când ar trebui să descoperiți locul nașterii voastre! Troia este parte din devenirea noastră, ca ahei, traci, troieni sau ce om mai fi fost, mișunând haotic pe aceste meleaguri care s-au numit Tracia, Odris, Balcani sau în zeci de alte feluri, meleaguri scăldate de soare și de vânt, învăluite de povești, pe o margine de apă.
„Pietre ca apa de grele/Ce fireturi, ce inele,/ Opinci pentru hagealîk/ -Deschide-te, Isarlîk!” (Ion Barbu, Isarlîk)
