Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Balcicul din inima Balcicului, în inimă

Ce departe îmi pare azi Balcicul! 

Mai departe ca întodeauna! Mai departe decât în copilăria mea când descopeream, cu uimire, pe străzile lui, alune prăjite sau mingi colorate în timp ce la noi urlau cenușiile rafturi goale! Și ca să-l regăsesc pentru că am nevoie, mai mult ca oricând acum când granița este așa de departe, răsfoiesc albume, privesc tablouri si recitesc. Recitesc acum cu un dor pe care n-aș putea sa-l pun în cuvinte.
Pe urmele lui Lucian Boia din Balcic. Micul paradis al României mari încerc să recompun amintirile mele de la Balcic și să cred că un nou început va fi posibil.


Balcicul nu a fost niciodată românesc. Nici măcar pe jumătate. Recensământul din 1878, arăta un procent de 2.4% români pe suprafața de 7700 km a Cadrilaterului. Erau mai mulți turci, tătari sau greci. Când a devenit oficial românesc, Cadrilaterul nu număra un procent mai mare de populație de etnie română. S-a încercat colonizarea spațiului prin aducerea de noi locuitori cărora li s-au oferit loturi de case, li s-au acordat facilități, s-au înființat școli, instituții. S-a ajuns chiar la situația ridicolă de a da străzilor nume de scriitori sau pictori români în viață. Se va lua, apoi decizia justă că „omul trebuie întăi să moară și doar după aceea devine nume de stradă… Jean Bart suferă o transformare neesențială devenind strada Mateloților…” Acestea sunt tot atâtea istorii năstrușnice în incercarea de a da Balcicului o identitate exactă. Eșec lamentabil. Tocmai că profilul proteic îi este natura!


Balcicul dramatic, teatral, neașteptat, pitit printre coline, s-a născut și din inima și sufletul pictorilor care „l-au transfigurat în asemenea măsură încât ne e greu să mai distingem între realitate și imaginar… oare privim Balcicul cu ochii noștri sau îl vedem cu ochii lor? “ Poate că îl vedem cu ochii inimii, fiecare în funcție de inima pe care o poartă.


Cert este că inima unei regine ne-a ajutat să îl vedem mai bine. Regina știa să privească, observă Boia, citind primele impresii ale reginei Maria despre Balcic :
„Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare, căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum el ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de desubt.
O stradă prăpăstuită scoboară la un port în miniatură; stânci pe amândouă laturile, stânci de piatră cenușie, ciudat rotunzită, alcătuiesc un mic golf în care orășelul zace în pașnică răzlețire.
Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite din toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte”
(Maria, Regina României, Țara mea).

Aici și-a construit regina un cuib liniștit și aici a dorit ca inima ei să se odihnească pe veci. Aici a construit grădini paradisiace, labirintice, presărate cu tainice chioșcuri. Aici s-a născut o legendă, dintr-o inimă fugară de regină. Legenda urbană a Balcicului în perioada lui românească, dintre cele două războaie, cuprinde și personaje burlești, surprinzătoare ca Octavian Moșescu, animator cultural de aleasă fervoare, al cărui proiect absolut era să facă din adormitul Balcic un pol cultural al întregii țări. Astfel că, prin strădania și entuziasmul acestuia, se înființează în 1926, Universitatea Liberă Coasta de Argint din Balcic. Aceasta propune publicului larg teme precum istoria, sociologia, arta, teatrul, literatura. Printre primii conferențiari atrași de posibilitatea unui sejur gratuit pe cel mai „mediteranean “ pământ românesc, se numără Nae Ionescu, Camil Petrescu, Ion Pillat.


Balcicul nu a fost, din păcate, o temă recurentă a operelor lor. Explicația pare a o găsi Lucian Boia când afirmă că pentru scriitori, orășelul prăvălit în mare pare mai degrabă a îndemna la lene, a transforma toropeală orientală într-o formă de existență.
Scriitorii nu pot scrie nimic la Blacic, în schimb pictorii par prolifici, Tot în sfera agitației culturale cu izul ei de toropeală cu tot, se înscrie și presa, sub egida aceluiași Moșescu. Apare așadar Farul Caliacrei în ale cărei pagini se pot citi alte semnături interesate de un sejur gratuit la mare, pe o coastă argintie de deal ce pare a se prăbuși în valuri.


Se ridică și o mulțime de cămine culturale. Coloniștii români sunt oameni de omenie. Ei vor să propășească românismul, dar nu le dispalce total nici spiritul bulgăresc sau cel turcesc al locului. Se creează și o colecție de cărți numită Biblioteca mării. Ce dacă scriitorii se simt moleșiți la Balcic și nu ar da iute somnul dulce de după-amiază pe pana îndărătnică scrijelind cu greu pe hârtie?!
Romantici din fire, noii locuitori al Balcicului admiră culoarea locală și doresc să o păstreze vie. Mai mult, Moșescu însuși (ce nume providențial, scornit parcă de Caragiale ca să arate că românul oricât de romantic ar fi, apreciază și nițică glumă) se căsătorește cu o tânără bulgăroaică, Penca, iar la scurt timp, cei doi vor avea o fetiță pe care o vor boteza (cum altfel?) Balcica.
Balcicul post festum, cel post românesc, nu pare a-i conserva memoria lui Moșescu. Ingratitudine! Ceea ce rămâne, însă, cu obstinație, sunt visul și inima reginei.


Oricât de hieratic visul, regina nu poate fi regină fără curte, fără saltimbanci sau farseuri care să o amuze, fără doamnele de companie. Inevitabil, notează Boia, Balcicul devine un magnet pentru snobi al căror gust pentru imitație este notoriu : „S-ar mai fi ridicat atâtea case dacă n-ar fi fost reședinta reginei? Se repeta, într-un fel, în alt decor, povestea Peleșului: Sinaia apăruse ca o consecință a castelului lui Carol 1. Spre deosebire de Sinaia, Balcicul exista mai dinainte, dar un nou Balcic, pe urmele reginei Maria, era pe cale să se instaleze în inima vechiului oraș.” Și se pare că pleiada de snobi a ajutat să bată mai strașnic inima din inima orășelului adormit și leneș pe coline.
Mi-e tare dor acum să caut din nou inima din inima Balcicului. De multe ori, mi-a fost imposibil. Vila Cuțescu-Stork, ascunsă într-un colț năpădit de bălării al falezei, la nici 500 de metri de castelul reginei, merita o alta soartă. Multe altele au dispărut în nepăsare și ruină, dar inima este acolo pentru cei ce vor sa-i audă bătăile alerte.


Balcicul a fost și va fi mereu feminin. Ca odaliscele pictorilor de la Balcic. Cu spatele gol, somnoros, purtând atingerea tainică a valurilor! Marea este doar feminină și molatică, înșelătoare, cu o mie de chipuri ce par transparente, dar care se ascund. Cum altfel să fie Balcicul?
La Balcic, o femeie a creat un stil, așa cum o regină a creat un vis. Arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory, cu casele ei cu terase ample, cu linii drepte si simple, cu albul orbitor în care se lasă reflectată respirația mării, a dat chip Balcicului nou din inima Balcicului. Ei i s-au alăturat întru feminizare, Cella Devrancea, Alice Voinescu, Agatha Grigorescu-Bacovia și multe neștiute altele.
După retrocedarea Cadrilaterului, statul român încearcă, fără succes, să-și recupereze bunurile. După infinite negocieri, castelul ajunge în proprietatea statului bulgar, iar vilele protipendadei românești din jurul reginei sunt pierdute, de asemenea, fie pradă nepăsării răzbunătoare, fie victime ale vandalizării localnicilor care doresc să șteargă cât mai repede urmele românești de pe pământul lor bulgăresc. Mai mult, comunismul va impune curând, o și mai neagră uitare, instaurând un regim xenofob, de cultivare în absurd a naționalismului extrem.


După decenii, însă, asistăm la o „recuperare” românească. Inima dorește din nou să ajungă acasă: „Balcicul parcă vrea să se reîntoarcă puțin. Se aude din nou vorbindu-se românește….mulți dintre vizitatori sunt români….înfloresc legendele urbane în jurul perioadei românești. ”
Balcicul, recuperat sau nu, simbolic, acest „colț de Orient, miraculos instalat pe un țărm european” cum frumos îl numește Boia, va exista peren. Născut din ruine tracice, dărâmat și iar construit, ca Dionisopolis, Balcicul nu poate fi doar românesc sau turcesc sau bulgăresc, ci este toate împreună! Este Grecia mitică pe care o căutăm cu sete și dor în fiecare insulă, în fiecare golfuleț scăldat de soare și de binecuvântarea mării. Balcicul este acolo unde este inima! Acasă!

CITEȘTE ȘI
Mai multe texte
RUBRICI: