Gwendolyn Brooks (1917-2000) a fost poetă și profesoară, prima femeie afro-americană care a primit Premiul Pulitzer (1950) și care a fost primită în American Academy of Arts and Letters (1976). A trăit în Chicago și a fost poetă laureată a Statelor Unite între 1985-1986. Dintre volumele sale: Annie Allen (1949), The Bean Eaters (1960), We Real Cool (1960), Riot (1969), Black Love (1982), Winnie (1996).

un cântec în curtea din față

Am stat în grădina din față toată viața mea.
Vreau să trag cu ochiul în spate
Unde e sălbatic și neîngrijit și cresc buruieni flămânde.
O fată se îmbolnăvește de la un trandafir.

Vreau să intru în grădina din spate acum
Și poate în josul aleii,
Unde copiii se joacă
Vreau să mă distrez azi.

Ei fac niște chestii minunate
Ei se distrează minunat
Mama mea rânjește zeflemist, dar eu zic că e bine
Cum nu trebuie să intre în casă la nouă fără un sfert.
Mama îmi spune că acea Johnnie Mae
Va ajunge o femeie stricată.
Că acel George va fi dus la închisoare mai devreme sau mai târziu
(Pe seama iernii trecute când ne-a vândut poarta din spate).

Dar eu zic că e bine. Sincer, chiar zic.
Și îmi place și să fiu o femeie stricată
Și să port dresuri îndrăznețe de dantelă neagră ca noaptea
Și să merg țanțoș pe străzi cu vopsea pe față.

Mama

Avorturile nu te vor lăsa să uiți.
Îți amintești copiii pe care i-ai primit dar nu i-ai făcut,
Carnea umedă cu puțin păr sau deloc,
Cântăreții și muncitorii care n-au atins niciodată aerul.
Nu-i vei neglija sau bate niciodată
sau reduce la tăcere sau cumpăra cu dulciuri.
Nu vei ajunge niciodată degetul din gură
nici nu vei alunga nălucile ce vin.
Nu-i vei părăsi niciodată, controlându-ți suspinul zemos,
Întorcându-te pentru o gustare din ei, cu ochiul înghițitor de mamă,

Am auzit în vocile vântului vocile nătângilor mei copii uciși.
M-am angajat. M-am eliberat.
Dragii mei nătângi la sân n-au putut suge niciodată.
Am spus, Dulceilor, dacă am păcătuit, dacă m-am oprit
Norocul vostru
Și al vieților voastre din drumul vostru neterminat
Dacă v-am furat nașterea și numele voastre,
Lacrimile voastre sincere de bebeluși și jocurile,
Iubirea voastră fastuoasă sau drăgăstoasă, zbuciumurile, căsniciile, cenușa
și moartea voastră,
Dacă v-am otrăvit începuturile respirațiilor voastre
Credeți-mă nici măcar deliberarea mea nu a fost deliberată.
Deși de ce ar trebui să mă vait,
Să mă vait că a fost crima altcuiva? —
Din moment ce oricum sunteți morți.
Sau mai degrabă, sau în schimb,
Nu ați fost făcuți niciodată.
Dar și de asta, mi-e teamă,
E defectuos: oh, ce să spun, cum trebuie spus adevărul?
V-ați născut, ați avut trupuri, ați murit.
Doar că nu ați chicotit, nici nu ați plănuit sau nu ați plâns.

Credeți-mă, v-am iubit pe toți.
Credeți-mă, v-am știut, deși vag, și v-am iubit, v-am iubit
Pe toți.

Fierbătorul de ouă

Fiind tu, îți tai poezia din lemn.
Fierberea unui ou e artă grea.
O abordezi cum ar trebui s-o facă un artist,
Cu ochiul plin de pasiune, și cu inima….
Noi proștii, ne tăiem poemele din aer.
Culoarea nopții, vântul soprană și chestii de felul ăsta.
Și uneori imponderabilitatea este greu de suportat.
Faci mișto, totuși, o numești Nu de-ajuns.
Oul, luat blând în lingură spre tigaia lacomă
Și lăsat trei minute, sau cele patru,
E De-ajunsul tău și artă pentru orice om.
Noi, proștii, ascultăm politicoși — apoi mai tăiem puțin,
Modelând un superb Neant dintr-un nor
Ne privești, îți mănânci oul și râzi în hohote.

Femeia nebună

Nu voi cânta un cântec de mai.
Un cântec de mai ar trebui să fie vesel.
Voi aștepta până în noiembrie
Și voi cânta un cântec cenușiu.

Voi aștepta până în noiembrie
Acela este timpul pentru mine.
Voi dispărea în întuneric înghețat
Și voi cânta cel mai îngrozitor.

Și toți oamenii obișnuiți
Se vor holba la mine și vor zice:
„Asta e Femeia Nebună
Care în luna mai nu vrea să cânte.”

Visele mele, lucrările mele trebuie să aștepte până după iad

Îmi țin mierea și îmi păstrez pâinea
În borcănelele și dulapurile voinței mele.
Etichetez clar, și fiecărui zăvor și capac
Poruncesc, ține-te tare până mă întorc din iad.
Sunt înfometată. Sunt incompletă.
Și nimeni nu poate spune când pot lua masa din nou.
Nimeni nu-mi poate oferi alt cuvânt decât Așteaptă,
Lumina slabă. Îmi țin ochii fixați;
Sperând că, atunci când zilele demonice ale durerii mele
Se târăsc în afară până la ultimele resturi și reiau
Pe așa picioare cum mi-au rămas, cu o așa inimă
Așa cum pot să mă descurc, nu uit să merg acasă,
Gustul meu să nu fi devenit insensibil
La mierea și pâinea pe care vechea inocență le-ar putea iubi.

traducere de Gabriela Ilie