Tocmai a început distracția. Vă rugăm să nu folosiți toaleta.

M-am uitat cu inima strânsă la el stingher
și fragil între uriașii de plastic îmbrăcați în folie
și cu lacătele puse. Cu o tristețe adâncă, accentuată
de oboseală și mahmureală, cu o tandrețe înfrântă l-am privit,
mic și albastru, și mi s-a părut așa dureros de fragil,
micul Pumet al lui Sandu, aruncat în lume ca un băiat
de la sat trimis la căminul pedagogic. N-are nici o șansă
băiatul/ Pumetul.

Când perdeaua din benzi de cauciuc l-a acoperit, am știut
ce înseamnă inadecvarea / neputința de a țipa la ceilalți
atunci când e necesar. Eu, o femeie întotdeauna
prea mare, am simțit ce înseamnă să te acopere ceilalți.
Mereu o femeie prea mare, care vrea scaunul din față,
locul de la geam, fotoliul cel mai comod.
M-am uitat în urma lui, piticul cu inima mică, și i-am spus:
tu nu vei fi porumbelul obraznic, nu vei prinde locul
din față, și aproape am plâns. Mi-a fost greu să-i dau drumul
în hău micului rucsac Puma, pe care tot eu i l-am dăruit lui Sandu
de Crăciun – a fost ca în copilărie
să-l văd înghițit de pe banda rulantă: eu te-am făcut, eu te omor!”
I-am dat drumul să fie aruncat de hamali,
strivit de uriașii din plastic în burta avionului Tarom.
(Și nici măcar n-a spus nimănui cum și cu câtă delicatețe a ascuns în buzunare cireșe de la supermarketul din Madrid.)

Și când m-am îndreptat spre locul meu – femeia masivă, always prea multă, prea înaltă, prea guralivă, energică, neserioasă, am crezut că măcar o dată în viață / avion voi nimeri lângă o tipă bine / un om cu mult mai mic decât mine. Și-am dat cu ochii pe rândul pe care nu stăteam eu de un nimf – sigur flamand (că eu abia ieșită din Prado Museum – sigur prea blond, netraianizat – și sigur încă prea tânăr pentru baruri, destul de matur pentru fotbal îngust în umeri (fără să ocupe întregul spătar) și sigur cuminte. Dar, da, era de partea cealaltă, pe scaunul din mijloc, un arab cu piciorul umflat și indice corporal plus 30, și-am zis fuck, Doamne iartă-mă, e lângă el singurul scaun din avion pe care nu vreau să m-așez, dar acolo era. 7F. 

M-am îndesat cu greu. Umăr la umăr, cot în ficat, și-am zis iar – aia e! Și-a venit al treilea, românul clasic – intelectual și beat, de două ori mai înalt ca arabul sau decât poeta rumena (eu). Da, să vedem, și iar m-am întrebat, a zecea oară în viață, dacă în avion e ca în autobuz: se poate, vă rog? Și-am derulat întrebarea în cap, am scris scenarii și poezii și când avionul a început să se miște pe pistă, i-am văzut jos, lângă fereastra mea, pe doi tineri, arătând cu degetul: în față, în spate și evident că mi-am spus că e ceva cu avionul ăsta (aș scrie mai multe, dar m-a speriat Vancu la Chișinău, care crede într-un fel de coabă literară: nu scrie că se întâmplă!), ok, am continuat să scriu singură în creierul meu, cu dorința că lasă, ajungem noi în aer, apoi întreb: este cumva un loc mai?, dar la un moment dat când companionii de rând 7D și 7E sforăiau și tresăreau, mi-am dat seamă că nu mă ia frica și abia atunci am realizat că ne plimbam așa de fraieri cu avionul prin aeroport, cu vreo 20 km/oră și-a mai durat câțiva umeri înghesuiți și por fin i por favor, iată-mă-n aer, pusă la colț și la presat și mi-a revenit deodată în minte Pumetele – asta sunt! – am zis, sărmanul Pumete, ca mine între marele arab și românul praf. Iisuse, m-am rugat până am ajuns mai sus și fără nici o jenă (pentru adjectivul care urmează) am chemat stewardesă și i-am spus: suntem toți trei masivi (acum chiar scutură avionul, dar nu va dura, deasupra insulelor croate deja cerul e neted și clar). Și nu mi-a fost jenă, de ce mi-ar fi? Și după întrebarea asta mi-am scos din buzunar elasticul și mi-am prins părul, că ce naiba mai speră femeile după 40, cu părul pururea desfăcut, de parcă mai e un sens în asta, de parcă mai contează. M-am ridicat frumos și am murit de rușine când pasagerul ro m-a întrebat jignit: din cauza mea? Sigur că nu, am spus, și i-am precizat că domnul pe care ar urma să îl tot ridic are probleme cu piciorul, iar eu voi vrea des la baie, și am mai îndrugat niște chestii, că așa iau eu asupra mea porcăriile altora și pâș-pâș, abandonând și Kaufland-rucsacul – bagajul de mână, m-am îndreptat spre locul de la trapă. Și, na, recunosc că m-am tot întrebat dacă merită să renunț la locul la geam ca să mișc puțin din umeri, dar mi-am zis că o să mă chiorăsc în maps.me dacă fereastră nu mai am, care aplicație evident că nu mă vede de data asta, nici o săgeată albastră, doar una gri înțepenită la Madrid. Și acum 14C-ul anost, dar cu cel mai scurt drum spre baie, mi-a oferit nu doar un viitor pentru umeri, ci și un stadion pentru picioare. Dar am mai tras cu ochiul peste cămășile scumpe ale unui cuplu de spanioli blonzi (wtf?) și înalți (wtf?) și extrem de rafinați, deloc supărați că o tanti masivă în ținută sportivă vrea, uite, pe cel mai plictisitor loc, C-ul de lângă trapă.

(Și tocmai voiam să închei și voi încheia, că oricum nu s-a mai întâmplat nimic, s-a liniștit totul după hopurile alea care mi-au făcut să îmi scot carnețelul galben Filit și să scriu de panică. Deși ar mai fi o comicărie, că la aterizare doamna îi arăta domnului pe geam, Urziceniul sau Baloteștiul ceva de pe lângă București și se tot minunau, deja îmi venea să îi întreb care e minunea de sub noi, când domnul, aruncând o privire spre fereastra opusă, a respirat cumva ușurat și și-a prins soția mai tânără de mână și a spus-o tare, așa că am înțeles și eu: cred că în partea cealaltă e Bucureștiul, da, da, uite, e mai mare. Și m-am întrebat dacă să le confirm sau nu, dar am început iar să înghit presiune că eram aproape și deja știam că voi fuma în curând.

Deasupra de Otopeni, 15.45, 29 mai, 2023.

Iar la ora 22.30, zburam cu întârziere, și na, norocul meu că e căpitanul Niță, că ăsta îmi place, e bazat și nu ne dă emoții, ar trebui să îi transmit asta prin stewardesă, că zborul lin e ca bărbatul bun, nu dă emoții false, nici palpitații, așa că deja mi-era clar că palpitații o să am doar de la norocul meu la pasageri, și trebuie să spun și asta că m-am uitat încă de la boarding și am știut că o să vreau la veceu și am oameni de ridicat și evident că l-am văzut mai întâi pe – probabil – nordicul tânăr și frumos, proptit de un perete și mi-am amintit că la jumătate din vârsta mea de acum, cam pe cât are nordicul, așa stăteam și eu direct (și demonstrativ) pe bordură. Stătea așa, așezat comod pe podele, și privea cu ochii lui violeți înspre lumi (probabil mărunte) pe ecranul telefonului său și avea un relax maxim, semn că nici măcar fumător nu era, nici pe la bar nu trecea des, asta e sigur, și știam eu că n-am norocul ăla să nimerească lângă mine și să trag cu ochiul la lumile lui mărunte ca să-mi fac o idee despre ce îi place în viață, fără ca să intru în vorbă. Și sigur, puteam să jur că va sta în spate de tot în avion, că îmi calculasem eu după zborul precedent că poate ar trebui să țin cont că cei bătrâni vor în față ca la autocar și să știu altădată să îmi iau loc în spate. 

Acum îmi rezervasem loc așa, destul de în spate, și gândul ăsta mă mai liniștea un pic. Apoi am văzut un bărbat uriaș, zic poate ăsta îmi cade, clar că nu voiam deloc, de ce n-aș cădea cu nordicul sau cu roșcata hippie care mânca mere și zâmbea larg pasagerilor mai tineri, mi-ar fi plăcut să mă întrebe ceva în timpul zborului și eu să fiu și dornică să răspund, dar și foarte dornică să stau cu spatele și să mă uit pe geam, că mi-am calculat eu că voi prinde apusul în aer. Dar acum mă uitam la masivul de la boarding și pe când eram sigură că iată ăsta va fi viitorul meu coleg de scaun, văd înapoia lui un bătrân supărat, ce-i drept nu chiar uriaș, dar șchiop și cu cârjă, ăsta e –am spus și am început deja să sufăr. Și până să ne ducă la avion ne-au ținut juma de oră înghesuiți într-un singur autobuz după un Igor, iar un tip cam de vârsta mea, îmbrăcat în tricou cu Metallica, dar cu figură de taximetrist, a făcut scandal că tipul de la boarding n-ar avea voie să facă boarding și mi-am zis că probabil știe el ceva, așa că poate și cu el ar fi mai bine pe scaun decât cu domnul în cârjă, că te miri ce mi-ar povesti, dar când în sfârșit ne-am îmbulzit spre locurile noastre, am văzut că nordicul stătea pe primul rând de scaune, după business class, și s-a dus naibii tot calculul meu pentru viitoarele zboruri că în spate mai așa decât în față, apoi mi-am ocupat scaunul și am așteptat cu groază și speranță, și a apărut un bărbos cu o carte de Mark Urban în mână și chiar părea că se așază lângă mine, dar de fapt voia să facă loc cuiva. Abia spre final a apărut bătrânul cu cârja, deja știam că asta e, s-a așezat lângă mine și și-a întins picioarele și în spațiul meu, că era bolnav, n-avea ce face, trebuia să ocupe cât mai mult loc, apoi și-a fluturat cârja și mi-a spus ceva în rusă. Și nu simțeam încă nici un fel de compătimire, am zis nu înțeleg și mi-am strâns genunchii în jumătatea dinspre geam. 

În spatele meu era Carolina, care my boyfriend is dutch și nice to meet you, am auzit-o când a spus, după un hi prietenos spus de două ori, mai întâi lui Andriano, un tip mușchios, cu voce de bas, dar Andriano n-a avut noroc, era o confuzie și pe același scaun trebuia să stea un Cristi, și stewardesele au ținut cu Cristi și l-au mutat pe Andriano, că el nu procurase biletul direct de la Tarom ca acel Cristi. Așa că lui Andriano n-a mai avut când să îi spună nice to meet you și nici când să îi dea profilul de facebook. 

Mă rog, nu era de interes pentru mine, că eu am un soț basa și nici un nice to meet you, și oricum n-ar conta, că era suficient să se uite cineva ca să vadă că deși eram doar în tricou, curgeau apele pe mine ca la săpatul cartofilor vara. Nici nu contează dacă arăt mai bătrână sau mai tânără, că aveam fruntea roșie și părul ud la tâmple și ceafă, doar eu din tot avionul, așa că, da, vârsta aia care se strigă singură peste tot, când îți scoți geaca pe frig, doar ca să o îmbraci iar peste cinci minute.

Apoi rusul, dacă a văzut că mă uit chiorâș, a scos telefonul și oftând a sunat acasă la el. O, Liuba, spunea, o, Liuba, și era tare necăjit că zburăm cu întârziere. Și m-am gândit că îl doare piciorul, și pentru prima dată din februarie 2022, am simțit compătimire pentru un rus, că m-am gândit la Viskovitz a lui Boffa și cum fiecare are o Liubă a lui, care să îl aștepte și să își facă griji pentru el, așa că mi-am strâns și mai tare genunchii spre geam. Și chiar și în timpul zborului, tot scotea mai întâi telefonul, apoi ochelarii, apoi încerca să o sune pe Liuba lui sau să îi dea mesaje, dar nu i-am spus că n-are cum din avion, pentru că 1. nu voiam să vorbesc în rusă și 2. nu voiam să îl las așa la 5000 metri deasupra pământului fără speranță de comunicare.

Și toată furia a dispărut când au anunțat că pilotul comandant e tot Niță, cu care am zburat și la dus. Și de data asta, singura dată, probabil din cauza întârzierii, ne-au dat un pahar cu apă. L-am luat doar de ciudă că din cauza lor n-am reușit să văd apusul din ceruri și am pus paharul gol în buzunarul scaunului, apoi m-am pus pe scris și n-am observat când au strâns paharele goale. M-am trezit cu rusul bătrân că începe să cotrobăie în zona mea, iar după ce m-am prins ce vrea, i-am zâmbit și mulțumit. Și el a dat cumva așa a lehamite din mână, nu mi-era clar dacă trebuia să fie un gest de mustrare sau doar un fel de nu e mare lucru. În fine, și iar m-am gândit la Liuba lui, și iar l-am compătimit. M-am gândit că sunt și rușii oameni, deși văzusem că avea tatuaje cum aveau pușcăriașii din perioada sovietică.

Apoi comandantul Niță ne-a anunțat că aterizăm și am aterizat, iar pe autobuzul care ne transfera de pe pistă la aeroport, am nimerit lângă bărbosul cu Urban și am văzut că avea cartea în mână și mi s-a părut un pic demonstrativ, așa că mi-a venit iar în minte Viskovitz și Liuba, și la controlul pașapoartelor am zis bună dimineața deși era 22.57, dar polițista de frontieră a râs și m-am gândit că vameșii basa sunt totuși mai faini decât ăia spanioli sau de la noi din ro. 

După vamă, m-am îndreptat spre sala cu preluări bagaje și am privit în hăul negru de sub benzile de plastic. Atunci au apărut în zâmbete și povești Cristi și Carolina, iar el era foarte acaparator și m-am bucurat că n-am căzut pe scaun cu Cristi, așa că m-am uitat după rusul bătrân și i-am făcut semn să vină la banda rulantă să-și pescuiască geanta că îi fac loc, dar el a gesticulat că își pescuiește geanta de pe celălalt mal și m-am prins că de dincolo avea punct de sprijin pe piciorul sănătos. 

Iar când s-a pus banda în mișcare
au apărut T-recșii, colorați, fioroși, strălucitori
în folia lor de nailon, dar eu am așteptat cu încredere,
deși aveam inima mică, și mai întâi am zărit
conturul alb al pumei în mișcare
sub benzile cauciucate și am tresărit imperceptibil,
și l-am apucat cu ambele mâini,
cum și-au apucat mămicile englezoaice fetițele în sala de așteptare
a bagajelor și l-am strâns la piept cu duioșie.

Nu m-am jenat să-i vorbesc, în glas am spus, sub sute de ochi:
măăăăi, amărâtule, ești cu toate fermoarele desfăcute!

Și așa,
cu el încă în brațe
și cu Kaufland-rucsacul în spate,
m-am dus mândră spre exit,
ca părinții mei spre holdele de pe dealul Baloșeștiului.