Henrik Nilsson (n. 1971, Malmö) este un poet și prozator suedez care a primit în 2025 Premiul „Marin Sorescu” acordat de ICR Stockholm. Nilsson a debutat în 1993 cu volumul experimental Utan skor (Fără pantofi). O parte dintre creațiile sale sunt influențate de călătoriile în lumea largă, precum volumul de nuvele Nätterna, Verónica (Nopțile, Verónica, 2006), a cărui acțiune se petrece la Lisabona, sau lungul poem Om det regnar när du kommer till Istanbul (Dacă plouă când sosești la Istanbul, 2007). Cea mai recentă carte a sa, Hålet i stängslet: Resor med den latinamerikanska litteraturen (Gaura din gard: Călătorii prin literatura latino-americană, 2024), a fost nominalizată la prestigiosul Premiu pentru literatură de non-ficțiune „Stora Fackbokspriset”. O selecție din poezia sa a apărut în antologia Colonia poetică (Casa de Editură Max Blecher, 2011). 

Cutremurul

Se anunță o zi la fel de frumoasă ca cea de ieri. 

Același cer limpede se întinde deasupra orașului, aceeași răcoare tăioasă te întâmpină când deschizi ușa. 

În casele cocoțate la cea mai mare înălțime, ferestrele strălucesc în lumina soarelui de dimineață, care se ridică de cealaltă parte a râului. Pescărușii se joacă fără griji deasupra apei. Oamenii din oraș se întorc la îndeletnicirile de după micul dejun.

Totul pare încă atât de firesc. Această primă zi de noiembrie e ca oricare alta. Nimeni nu bănuiește nimic. Pământul de sub picioarele noastre e sigur.

Apoi, acea vibrație ușoară în adâncul tuturor lucrurilor. Frunzele copacilor încep să se miște. Podeaua și pereții tresar. Încă nu se poate vorbi despre frică, ci doar despre privirea care se ridică nedumerită, viața care își ține respirația, conversația care se întrerupe.

Cuvântul nerostit, gândul dus până la jumătate. Ferestrele încep să se zguduie. Paharele din dulapuri zornăie. Mobila se înclină. Chipurile din portretele de pe pereți capătă o expresie îngrijorată. Un câine începe să latre, neliniștit.

Apoi doi. Mulți. 

O ușă între două camere se deschide fără ca cineva să-i atingă mânerul. Un ceas cade de pe perete și lovește podeaua. Bărbatul care stă și scrie își ridică privirea. Femeia, pe cale să pună haine într-o albie, privește nedumerită încrețirea inexplicabilă a apei. Bolnavul se trezește în patul său, la  tonurile întunecate, ezitante, înainte ca simfonia violentă să înceapă – cea de care nimic din lume nu  va scăpa.

Sticleții se ridică speriați din copaci. Aerul devine greu și fierbinte, ca și cum, dintr-odată, s-ar fi făcut amiază. Mirosul puternic de sulf se răspândește și devine tot mai greu de respirat. Vântul se întețește. Ferestrele se zguduie tot mai tare. O țiglă se desprinde și se zdrobește de pământ. Șobolanii năvălesc din crăpăturile caselor și se împrăștie prin piețe. Podeaua începe să se miște, dulapurile cad, lămpile se sparg, scaunele se rostogolesc încoace și încolo. Încercăm să rămânem pe loc, să găsim ceva de care să ne agățăm, dar e greu – ne-am pierdut greutatea, iar echilibrul pe care credeam că-l avem a dispărut.

Iată, acum se prăbușesc acoperișurile, casele se răstoarnă, străzile se despică. Pereții sunt smulși – poți vedea direct în casele oamenilor, ca în niște căsuțe de păpuși. 

Cele mai  magnifice clădiri se prăbușesc primele. De peste tot se aud țipetele celor care fug, și apoi aceste sunete cu totul noi, care  apar doar la capătul a tot – sunetele îngrozitoare ale oamenilor care mor. Nici nu apucăm să-i privim în ochi înainte să dispară, îngropați sub casele care cad, zdrobiți de greutatea lor.

Adio, José. 

Adio, Filomena.

Adio, Cristina.

Adio, Fernando.

Adio, tu, al cărui nume nu l-am știut niciodată. 

Orașul se prăbușește într-un vuiet asurzitor. Cerul s-a întunecat. Lumina dimineții se stinge.

De nenumărate ori, Sérgio își imaginase acea dimineață de noiembrie din 1755 – groaza din ochii oamenilor, vocile lor disperate, alergând haotic în căutarea unui adăpost, ferindu-se de acoperișurile care se prăbușeau. Clipa în care omul înțelege că trăiește expus pe pământ, că nimic nu e de neclintit cu adevărat – nici cele mai grandioase palate, nici cele mai neprihănite biserici. Aproape că fusese acolo, aproape că stătuse în mijlocul vuietului, aproape că fusese unul dintre cei care se repeziseră afară, în stradă, și fuseseră doborâți la pământ. Aproape – în acest cuvânt se afla întreaga forță colosală a închipuirii.

Uneori se întâmpla să vadă o gravură sau o pictură pe faianță a Lisabonei de dinaintea cutremurului. Rămânea atunci multă vreme în fața ei, lăsând privirea să alunece peste acel alt oraș, contemplând străzile dispărute, clădirile care nu mai existau, cerul care era altul – și era cuprins de sentimentul că acel oraș pierdut era al lui, că acum umbla pe străzi într-un soi de exil, alungat într-un timp care nu-i aparținea. Putem schimba locul, țara, continentul, ne putem modifica numele, da, chiar și chipul – dar nu putem alege timpul în care trăim, nu ne putem schimba zilele cu altele.

Cât n-ar fi dat pentru un singur pas în acel alt oraș, să simtă sub tălpi pământul lui încă ferm! O singură respirație în aerul limpede, o singură clipă în acel alt timp. Să se afle în acele secunde nevinovate de dincolo – cele care nu se mai întorc. Lumea de dinainte.

Sérgio vindea abonamente la canale de televiziune. În fiecare zi, între nouă și șase, stătea într-un birou improvizat, împreună cu alte șase persoane, despărțite unele de altele de panouri de masonit, și suna oamenii pentru a-i convinge de necesitatea și calitatea excepțională a acestor noi canale promovate de companie. 

În broșura de instrucțiuni de lângă telefon se aflau indicații despre cum trebuiau începute și încheiate apelurile, cum să fie construită argumentația și cum să fie contracarate cel mai eficient eventualele obiecții. În ce-l privea, nu se uitase niciodată la programele despre care vorbea atât de mult timp. De fapt, nici măcar nu era sigur că aceste canale existau cu adevărat.

Nu spusese niciodată nimic despre cum, în mijlocul tuturor lucrurilor – în timp ce forma un număr sau prezenta cu o plictiseală mecanică grila de programe – simțea, brusc, cum podeaua de sub el începea să vibreze. Ca în primele secunde ale unui cutremur. Cu o scuză oarecare, încheia repede apelul, se ridica neliniștit și se prefăcea că merge la toaletă, aruncând o privire furișă spre ceilalți, ca să vadă dacă și ei simțiseră ceva. Dar ei continuau să lucreze ca de obicei, fără să ridice privirea. 

În ultimele săptămâni, acele zguduiri deveniseră tot mai frecvente. Apăreau subit – când aștepta autobuzul sau mergea spre magazinul alimentar. Dimineața, când se bărbierea în baie, chipul îi tresărea brusc, iar seara, când era pe punctul de a adormi, auzea o bufnitură, ca și cum cineva din casă ar fi scăpat un obiect greu pe podea. Ca într-o lumină orbitoare, vedea atunci pământul cedând și totul în jurul lui prăbușindu-se într-o devastare fulgerătoare. În clipa următoare, totul se sfârșea. Zguduirea dispărea la fel de repede cum venise – atât de repede, încât se întreba dacă nu fusese doar în închipuirea lui.

Cum începe nebunia? Printr-o invazie năvalnică sau prin mici incidente de graniță, apropieri zilnice? 

Când zguduirea dispărea și el se liniștea, obișnuia să se gândească la celălalt oraș. După ce trăgea adânc aer în piept, pornea într-o plimbare imaginară prin acea lume care nu mai exista, spre toate locurile pierdute. Trecea pe lângă magnifica Operă, zăbovea la intrarea în Casa da Índia, jos, lângă fluviu, și ieșea în fața Palatului Regal. Apoi se gândea la tot ce dispăruse fără să lase urme: conversațiile de dimineață brutal încheiate, privirile spulberate, balcoanele prăbușite, pomii fructiferi uitați chiar în clipa în care căzuseră în curțile interioare, vrăbiile otrăvite, ornamentele distruse, scrisorile îngropate sub dărâmături, pantofii căzuți în hăuri, picturile mistuite de foc, săruturile sfâșiate, mângâierile întrerupte ale celor rămași în pat, vârfurile degetelor înțepenite și mâinile devenite, dintr-odată, infinit de goale, prăbușirea caselor de locuit, dispariția ca prin farmec a străduțelor, umbrele risipite în fum, catârii schilodiți, trăsurile zdrobite, butoaiele de vin crăpate, hainele în flăcări, bijuteriile amestecate cu noroiul.

Sérgio nu putea scăpa de gândul că un cutremur era ceva mai mult decât o catastrofă naturală. Era o trădare de un cu totul alt ordin, mult mai profund. Instabilitatea lumii ieșea la iveală. Această nesiguranță îi transforma zilele în succesiuni de timp deșarte. Pământul nu mai era un loc de încredere. Era mai ușor să te prăbușești decât își imaginase vreodată.

Era ziua liberă a lui Sérgio. Se trezise târziu, dar se simțea încă obosit când, după micul dejun, se așeză la fereastră cu o cafea. Aerul rece care venea dinspre fluviu îi făcea însă bine, și, după un timp, începu să se învioreze. Auzea zgomotul muncitorilor de pe șantier, mai jos, pe stradă, și pe poștaș vorbind cu unul din vecinii de la parter. Din când în când, o minge sărea undeva, de cealaltă parte a bisericii. Sérgio sorbi o gură de cafea și se gândi la cât de repede treceau zilele libere – cum păreau să se fi sfârșit chiar înainte de a se însera.

Privi peste acoperișuri. Plouase în timpul nopții. Pavajul de pe stradă era puțin mai închis la culoare decât de obicei, iar pe sârme nu atârnau încă rufe. Cerul înnorat făcea casele să pară și mai ponosite, dar când privi mai sus, văzu că norii începeau să se destrame și că o fâșie de cer albastru ieșise la iveală. 

Intră în bucătărie, aruncă restul cafelei răcite în chiuvetă și, cu o expresie gânditoare pe față, își îmbrăcă geaca. Încă de când se trezise, nu reușise să scape de senzația că astăzi avea să se întâmple ceva cu totul neobișnuit.

Fiindcă își petrecea zilele între patru pereți, avea grijă să iasă cât mai des la aer curat în zilele libere. Fără să știe cu adevărat încotro se îndreaptă, obișnuia să pornească dimineața prin oraș. Fiecare plimbare era ca o odisee în miniatură. Undeva la începutul ei pulsa o bătaie de inimă, o senzație trecătoare, care nu se deosebea prea mult de ceea ce simți la începutul unei mari călătorii.

Aceste plimbări puteau începe în feluri dintre cele mai diverse. O tură de-a lungul fluviului, o cafea cu vreun cunoscut la Café Nicola, sau câteva clipe la punctul de belvedere din Graça. Plimbările se sfârșeau însă, de obicei, în același fel. Se regăsea într-unul dintre locurile care mai păstrau urme din orașul de dinaintea cutremurului. Într-o zi ajungea la locul unde fusese cândva Hospital Real, iar altădată, plimbarea se încheia în fața ruinelor mănăstirii Carmo. Aceste locuri exercitau asupra lui o atracție tainică și le aborda cu o atenție care îi tăia respirația. 

Ce spera să găsească acolo? Poate ceva care dăinuia, dincolo de pietre?

Totul în Lisabona e carbonizat, gândi Sérgio. Privirile, cuvintele, oamenii: totul s-a stins. 

Toată dimineața rătăcise fără țintă prin oraș, lăsând privirea să alunece peste tot ce era al lui și totuși nu era. Trecuse pe lângă restaurantele murdare de pe străduțele din spatele Praça do Chile, care miroseau a varză și urină, pe lângă birourile care arătau ca niște agenții funerare, pe lângă intrările pensiunilor cu trepte sfărâmate, pe lângă pescăriile cu femei corpolente, cu chipuri grave, în spatele vitrinelor frigorifice, pe lângă casele pustii, pe lângă oamenii pustiiți, auzea zgomotul din sălile de biliard, clopotele neliniștite ale bisericilor din cartier, fondul sonor al televizoarelor din cafenele, vedea autobuzele tăcute frânând brusc în stații, clădirile cu jaluzelele mereu trase, pensionarii așezați în ungherele ferite ale cafenelelor, căutând ultimul cuvânt care să le completeze rebusul, bărbații scunzi și slabi din parcuri, cu radioul lipit de ureche, așteptând o melodie care poate fusese deja difuzată pentru ultima oară, vedea vânzătorii de mașini strabici, cu părul pieptănat pe spate, visând la infidelități conjugale, femeile de patruzeci de ani, pensionate înainte de vreme, imobilizate la pat, îmbrăcate în halate de casă, care la ora trei după-amiaza își scoteau fețele obosite, ca de porțelan, pentru a aduce înăuntru rufele spălate, bătrânele cu ochelari negri de soare, care stăteau ore întregi în cafenele și se mișcau doar când, sacadat, ca niște păpuși mecanice, duceau mâna la gură pentru a trage un fum dintr-o țigară SG, vedea cadavrele bine îmbrăcate de pe Avenida Liberdade, mâncând creveți din Mozambic în pauza de prânz, cerșetorii români de lângă automatele de bilete din stația Rossio, bolnavii de jos, de lângă fluviu, cu cârje strâmbe și răni biblice pe față, vagabonzii ucraineni, cărora alcoolul le transformase ochii în apusuri sclipitoare, narcomanii care, cu mâinile lor galbene de hepatită, dirijau mașinile în parcări, râioșii din Mouraria și câinii toaletați din Lapa, magazinele de pantofi goale, bazinele de înot ferecate, văduvele din stațiile de autobuz cu eșarfele fluturând ca niște steaguri negre în curentul iscat de camioanele de pe Avenida Infante Dom Henrique, funcționarii nemișcați care, bând imperial în cafenele, înainte de cină, ca și cum fiecare dintre ei ar fi fost ultimul soldat, gata să cadă,  al unei armate, iar paharul strâns în mână era steagul republicii separatiste pe care voiau s-o proclame.

Omul, se gândea Sérgio. 

Încercările  omului. 

Era acea oră a dimineții în care nu vezi prea multă lume pe stradă. Norii se risipiseră, iar soarele urcase puțin pe cer. Dacă nu ar fi fost ziua lui liberă, ar fi stat acum la telefon, îndrugând cuvinte fără sens despre canale de televiziune fără sens. De fapt, nu era potrivit pentru acel job, dar era tot ce găsise când avusese nevoie. Să vinzi – gustă el din cuvânt, din verbul epocii sale. Avea un gust artificial, metalic.

Era plăcut să nu fie la muncă. Și totuși, dintr-un motiv anume, se simțea neliniștit. 

Poate pentru că nici asta nu era ușor: să meargă pe o stradă care nu era a lui, printre oameni care nu-i erau apropiați, și să audă cuvinte pe care le înțelegea, dar care totuși îi erau străine. Era ca și cum s-ar fi aflat în altă țară – și, dacă stătea să se gândească mai bine, așa se simțise toată viața.

Suntem ca mărgelele unui colier care s-a rupt – s-au izbit de pământ, rostogolindu-se și risipindu-se fiecare în altă direcție. Nu suntem liberi, suntem doar dezlegați. Se întreba dacă avea să afle vreodată dacă viața era asta sau altceva. Era doar adresele lui provizorii, bucătăria plină de vase nespălate, patul mereu nefăcut, robinetul care picura fără oprire, femeile trecătoare cu nume de familie necunoscute pe care le întâlnea târziu în noapte și le părăsea dimineața devreme, actele de identitate mereu pe cale să expire, sau întrebările la care nu avea să primească niciodată răspuns – ca într-o piesă de teatru în care, dintr-un motiv oarecare, jumătate din replici fuseseră tăiate și trebuia să le ghicești? Era visul despre altceva – nu doar un alt oraș, o altă țară, ci ceva fundamental diferit, un set diferit de circumstanțe, un alt fel de sânge? Sau era ceasul care ticăia prea încet la serviciu și prea repede în zilele libere, sau numărătoarea inversă implacabilă a zilelor spre un final, apoi alegerea sicriului de către ceilalți, muzica nepotrivit aleasă, preotul mediocru într-o biserică ce nu fusese niciodată a lui, urmată de o eternitate într-un cimitir printre străini, unde chiar și în moarte s-ar fi simțit la fel de stingher ca la acele petreceri de ziua lui de naștere din copilărie? Era oare această foame, care nu se potolea niciodată, toate lucrurile pe care nu apuca să le facă, cuvintele pe care nu apuca să le spună, oamenii cu care nu vorbea niciodată – ca niște cafenele la răspântii, pe lângă care trecea cu mașina, le zărea doar cu coada ochiului, și totuși era ceva acolo, poate în felul în care cădea lumina, în felul în care vântul mișca arborii din față, ceva care îl făcea să presupună că acolo ar fi putut trăi o viață mai bună? Erau amintirile a tot ce nu se petrecuse sau regretul pentru ceea ce nu făcuse? Era să adoarmă și să se trezească cu aceeași neliniște, aceeași panglică neagră care străbătea zilele și nopțile? Erau cheile adunate de-a lungul anilor, păstrate –  deși de mult  se debarasase de dulapurile pe care le deschideau? Era acea senzație că  fusese condamnat pe nedrept și că era silit să-și petreacă viața sperând într-o reabilitare care nu mai venea, așteptând o scrisoare mult dorită, până când începea să înțeleagă că trebuie s-o scrie singur – dar atunci nu mai avea puterea s-o facă?

Se gândea la celălalt oraș. Imaginea lui era atât de puternică, încât părea că acel oraș s-ar putea ivi oricând. O casă dispărută, dintr-odată acolo. Un miros neașteptat. Sunetul unor clopote care nu mai există. O voce venită din cealaltă lume. Dincolo de fiecare stradă se întrezărea o altă stradă, dincolo de fiecare chip – un alt chip. Era ca atunci când descoperi că, în spatele tabloului ieftin care a atârnat pe peretele tău ani de zile, se ascunde o altă pânză – un peisaj neprețuit, o capodoperă ascunsă care te va vrăji. 

Exista un oraș în spatele orașului. Exista un om în spatele omului. 

Sérgio ajunsese în fața unui zid mic. O bougainvillea se întindea peste creasta lui. Continuă să meargă cu pași hotărâți, iar când ajunse la jumătate, se opri lângă o porțiune care arăta altfel. Pietrele de acolo erau mai vechi și mai deschise la culoare. Din crăpăturile lor creștea iarbă. Aceasta era o parte din vechiul zid de incintă maur. Odată fusese întreg și înconjurase orașul. În timpul cutremurului fusese parțial distrus, iar fragmentele rămase se amestecaseră cu clădiri și ziduri mai noi. Pietrele lui se pierdeau acum printre alte pietre. Probabil că existau porțiuni ale zidului despre care nimeni din cei care trăiau acum nu știa, nici măcar arheologii. Așa trece lumea, zi după zi, în mare parte nedescoperită.

Cel mai firesc ar fi fost, așadar, să treacă mai departe, pe lângă acele pietre neînsemnate. Dar Sérgio se opri. Făcu un pas înainte și lăsă vârfurile degetelor să atingă pietrele. Suprafața lor aspră era umedă, ca și cum înăuntru s-ar fi aflat un izvor ascuns. Își ținu respirația și apăsă și mai tare. Atunci se întâmplă ceva. Orașul amuți în spatele lui. Traficul se opri. Pașii din jur încetară, iar câinii tăcură. Orașul în care trăia zi de zi începu să cedeze și să facă loc altuia. Preț de o clipă, se află într-un teritoriu dedublat, o no man’s land nelocuită. Numele ei era: Între.

Își retrase mâna. Totul în jurul lui reîncepu să se miște, orașul își reluă mersul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Sérgio rămase o vreme tăcut, apoi își continuă plimbarea, reconfortat și, în același timp, melancolic. Se gândea din nou la povestea care nu-l părăsea niciodată, cea a Teresei și a lui Luís. Se ținea ca un scai, ca și cum ar fi vrut ceva de la el – nu, ca și cum ar fi vrut ceva cu el. Unde o auzise prima dată? De la tatăl său? De la bunicul? Nu știa sigur. Poveștile care ne stau cel mai aproape par să nu aibă origine. Izvorul lor se pierde undeva în zorii lumii, iar oamenii care le populează par a fi cei dintâi.

  Înainte de cutremur, alți oameni trăiau în Lisabona. Semănau, mai mult sau mai puțin, cu noi, dar acum se aflau dincolo. Printre ei se număra o croitoreasă care locuia pe una dintre colinele orașului. Se numea Teresa. Era căsătorită cu un negustor ambulant, plecat adesea în călătorii de afaceri în afara capitalei. Teresa nu știa niciodată când avea să plece și când avea să se întoarcă. Cu trecerea anilor, dragostea lor se estompase – devenise o umbră palidă a ceea ce fusese odinioară.

Odată, întorcându-se de la lucru, Teresa s-a oprit pe una dintre colinele Lisabonei ca să privească apusul. Era o seară limpede, intensă, orașul licărea domol la picioarele ei. Pentru câteva minute, a avut sentimentul că totul era posibil.

traducere de Daniela Ionescu

(continuarea în numărul următor)