Versurile noii generații de poeți macedoneni sunt profund existențiale deoarece sunt marcate de conștiința ireversibilității. Cititorul pare că vizionează un film în care copiii se maturizează și pun la îndoială toate imperativele dogmatice, devin conștienți că lumea reală este săracă și meschină, că relațiile se destramă și oamenii devin ușor victime ale singurătății. Peisajul urban este sumbru și viciat, e o rampă de lansare sigură spre izolare, iar solitudinea benefică s-a prăbușit, ca o veche mănăstire. Singura cale de salvare rămâne scrierea – ea este un cămin, o biserică, un spital, un love hotel. Poezia ascultă toate rugăciunile, plângerile, declarațiile de dragoste, reproșurile și speranțele. Poezia se scrie singură prin dorința de a sublima singurătatea și de a găsi fericirea în actul creator – atunci când Creatorul, pare-se, a dat greș.
Anisia Anghel

Poezie macedoneană – sau putem spune poezie contemporană. Versurile de astăzi sunt proaspete, aduse de la mică depărtare cu autocarul și livrate direct în atelierul nostru de traduceri. Îi traducem pe contemporanii noștri pentru că identificăm în ei ușurința exprimării – textele lor, puse cap la cap, înfățișează ipostaze arhetipale și mitice ale lumii contemporane: întâlnim copii, cartiere, bețivi, pisici, chiștoace, jocuri de lumină, rugăciuni, icoane și înmormântări. 

Coloritul textelor ne aduce aminte de modernism, de căutarea noului; însă ele se prelungesc în metatextul postmodernității și în actualitate: limba devine seducătoare, pătimașă, palimpsest și moștenire.

Mizele diferă, căci am căutat să traducem o varietate de texte. Însă versurile se întorc, la sfârșit de rând, către explorarea stărilor de conștiință, către (ne)definirea identității, către desen și limbă, către obiectele de zi cu zi și, da, către iubire.
Daria Ioana Alexe

Iva Damianovska

Iva Damianovska (n. 1996, Skopje) este poetă și pianistă, absolventă a Facultății de Muzică din cadrul Universității „Sf. Chiril și Metodie” din Skopje. Este autoarea mai multor volume de poezie premiate internațional: Ei, care a primit premiul „Igor Isakovski” pentru cel mai bun manuscris, și Indecizie, premiată cu „Frații Miladinov” pentru cel mai bun volum de poezie în cadrul Festivalului Internațional de la Struga. A primit și premiul „Castello di Duino”, în Italia.

Tu nu știi ce-i aia poezie

nici când te lovește c-un ciocan
craniul să ți-l crape,
nici când îți cântă tare
cu seceră, humă și ape,
nici când crește cu anii
și florile și meșurile
nici atunci când naște
constelațiile sau cerurile.
Tu nu știi ce-i aia poezie
nici când te strigă mamă
și genunchii îți sângerează,
tu nu știi ce-i aia poezie
nici când se chinuie
vena să ți-o găsească,
nici atunci când îți poartă hainele
și-ți fură numele
și-ți sparge toate oglinzile
și de-aia ai încă șapte ani
de neșansă.
Tu nu știi ce-i aia poezie
nici când în tine crește
ca o tumoare,
nici când te măgulește
ca insomnia pe extenuare,
nici când te cicălește
că nu știi ce-i aia poezie,
nici în timp ce extermină omenirea
ca o apocalipsă de mătase,
nici când îți aprinde țigara,
nici când îți cere zece denari
semaforul așteptând
culorile să-și schimbe
(deși știi că nimeni nicicând
n-are să se schimbe)
tu nu știi ce-i aia poezie
nici când se luminează,
nici când explodează
ca o ciupercă roșie otrăvitoare
sub minciunile îngropate
din Beirut,
nici când strigă de jur împrejur
la fel ca un
om mâhnit,
nici când tace încăpățânat
la fel ca un
om smintit,
nici când lovește c-un ciocan
ca și când te-ar declara vinovat
la judecata ei de temut.

Et la trapéziste se casse le cou

la final
copilul

mâinile întinse
pe două îndoieli
ca niște aripi
sau niște aliați

nu sunt cu nimic mai bună decât voi
și sunt aici doar pentru că vreau să aflu
dacă voi dispărea sau nu
sau nu
sau nu

uite ei sunt mama și tata
nu le face cu mâna
nu privi în obiectiv

câteodată mi-e frică că n-am să mor niciodată
așa că arunc o privire în jos
și nu-mi mai e așa frică
vomit
dar mă-ntorc
și mă-nvârt
cu ale mele 70 de procente apă
cu forțele axei
ca o planetă

nivelul apei pe mâini
oare și de data asta
voi decide să exist
oare pot să rezist
în mâini
întinse peste două întreguri
două margini
ca niște copii

peste o mare naștere
și o mică moarte.

traducere de Anisia Anghel

Copil

Copiii nu sunt oameni.
Iar oamenii sunt invidioși pe copii
și de aceea îi iau de mânuță
și le spun:
ăsta e un pământ,
asta e o iarbă,
ăsta e un mormânt,
asta e o floare,
iar tu – un copil.

Copiii nu sunt oameni.
Iar oamenii sunt invidioși pe copii
și de aceea îi iau de mânuță
și le spun:
ăsta e un vis,
ăsta e un plastic,
asta e o lege,
asta e o ordine,
iar tu – un copil.

Copiii nu sunt oameni.
Iar oamenii sunt invidioși pe copii
și de aceea îi iau de mânuță
și le spun:
ăsta e un telefon,
ăștia sunt niște bani,
ăsta e un război,
asta e un păcat,
asta – un sfânt,
iar tu un copil.

Copiii nu sunt oameni.
Iar oamenii sunt invidioși pe copii
și de aceea îi iau de mânuță
și le spun:
asta e o mână
și mâna trebuie să sângereze,
să cerșească,
să sape,
să scrie,
să împletească,
mâna fiecărui om
și a fiecărui copil.

Copiii nu sunt oameni
iar oamenii sunt invidioși pe copii
căci copiii sunt nemuritori,
iar oamenii nu sunt
și de aceea-i învață că
trebuie să doarmă,
să mănânce
și nicicum să nu umble în picioarele goale
pentru a supraviețui.

Și copiii cred
când li se spune:
asta-i o moarte,
ăsta-i un cer,
asta-i o lume,
iar tu – doar un copil.

Cu avidă curiozitate
copiii fugăriți
se opresc deodată
și chit că-s nemuritori
învață să moară.

traducere de Daria Ioana Alexe

---

Kalia Dimitrova

Kalia Dimitrova (n. 1991, Skopje) este scriitoare și activistă feministă. A absolvit Științele Politice la Facultatea de Drept ,,Iustinianus Primus” din Skopje. Și-a finalizat masteratul în domeniul Studiilor Culturale în Olanda, Polonia și SUA. Este autoarea volumelor de poezie Vrăjitoarele de astăzi (2018) și Bucurie în chaos (2023). Face parte din echipa Comitetului Helsinki pentru Apărarea Drepturilor Omului din Skopje și este fondator și redactor-șef al platformei feministe Meduza.

Pisici

cunosc fete
ca tine.

tu vei rămâne singură.

toți cei din jurul tău
își vor trăi viața.
vor avea serviciu, avere și o rutină.

tu vei rămâne singură.

tu nu știi cum să devii
una
cu altcineva.
ești o insulă.
ești un cuvânt străin.
preferi distracția în locul vieții.
tu ești iubirea vieții mele.

tu vei rămâne singură.
toți cei din jurul tău vor avea
casă, prăjitor de pâine și copii.
te vei lecui de singurătate
lingându-te.
ești o pisică.

vei rămâne singură
și îți va părea rău.

mi-e de-ajuns.
ești liberă.
– spuse
înainte să devină poezie.

traducere de Vica Ioana Ion

Ospăț

Ne-am adunat în jurul mesei rotunde din lemn,
melancolie, umor sec, ospăț.
Ia un măr!
Pun fructele în palmele oamenilor mei
Precum cineva odinioară le pusese în ale mele.

Atât de blândă și tristă-i noaptea.

În visele mele, oamenii mei
sunt liberi și împliniți,
și rănile din căile nazale sunt doar amintiri strălucitoare
ale vieții din orașul dintre nori, împreună cu numerele minuscule
ale scrisorilor unice care sosesc în căsuțele noastre poștale ruginite.
Stăm întinși pe covoarele moi și colorate,
fluturii se plimbă pe trupurile noastre mulțumite.

Atât de tandră și tristă-i noaptea.

Cerul e blând ca o veche prietenie
Ia un măr!
Pun fructele în palmele oamenilor mei
precum cineva odinioară le pusese în ale mele.

Să fugim pe lângă Bregalnița?

Încă un pic de ecou.
Încă un pic de chiuit.
Încă un pic de atingere.
Până la următorul țărm.
Până la următoarea zi.

Cine se va trezi, va povesti.

traducere de Mihai Daniel Baba

Mătasea parașutei

Materialul crem ușor
curge prin spațiul dintre degete.
Parașuta era convenabilă
spune bunica, mângâindu-și rochia.
Toate celelalte erau prea scumpe. Doar elasticul s-a lăsat.

Și când nu eram nimic,
veneam.
Mama și soră-mea
veneau cu mine.

Acum, atingem materialul
cu mâinile noastre reale.
Acum, ne jucăm Barbie pe primul
nostru calculator personal.
Acum, facem omletă
și dansăm în chiloți pe parchet.
Mergem la teatru – acasă mai poate aștepta.
Acum, acasă nu mai vrea să aștepte.
În miez de noapte fugim din casa galbenă
care nu e a noastră și nici n-o să fie vreodată.

Trăim împreună în mătasea parașutei.
Vorbim mereu, ne certăm mereu.
Acum, ne mângâiem și ne luăm rămas-bun.
Mătasea rămâne.

traducere de Denisa Elena Berbece

Puștoaico?

Puștoaico?, se împletește glasul călătorului din fața mea, cu cel al Iosipei Lisaț din căștile mele.

Nu sunt puștoaică, îmi scot fără chef căștile.
Da’ ce ești, întreabă el.
Femeie, spun eu.
Pentru mine ești o puștoaică, spune.
A cui ești, întreabă.
Am o mică cramă aproape de Kumanovo, spune el
Bei vin, întreabă
În Macedonia nimănui nu-i place să muncească, spune el.
Așa-i, așa-i, aprobă șoferul
Ăsta e hobby-ul meu, spune. De altfel, lucrez cu aur. Plăci de aur și bani, bijuterii pentru femei, pentru bărbați, de toate. Singura bijuterie pentru bărbat e ceasul. Orice altceva e pentru poponari, spune.
Plăcuța ta e de aur, de unde o ai, întreabă el.
De la bunicul meu, îi spun.
A cui ești?
Nu-i răspund.
A cui ești, puștoaico, a cui?
Deodată, mi se umezesc ochii.
A mea sunt, îi spun și-mi pun căștile la loc
ca o adevărată puștoaică furioasă.

Oare trebuia să fii atât de rea? mă întreb, în timp ce privesc câmpia de floarea-soarelui plecată.

Ale cui sunteți voi, florile-soarelui?
Veți supraviețui pe această autostradă?

traducere de Mihai Daniel Baba

---

Ivana Iovanovska

Ivana Iovanovska (n. 1998, Skopje) este autoare, comparatistă și cercetătoare și își desfășoară activitatea la Departamentul de Literatură Universală și Comparată al Facultății de Filologie „Blaze Koneski”. Este autoarea volumelor de poezie Pe mâneca orașului și Închisori nomade.
A participat la festivaluri internaționale, iar poeziile ei au apărut în Renașterea cuvântului – Antologia poeziei tinere macedonene și în SAMODIVI: O panoramă a poeziei macedonene scrise de femei, de la renaștere până în prezent. De asemenea, este membră a platformei europene de poezie „Versopolis”.

Închisori nomade

ești un trup care se scrie în toate limbile
fiindcă lumea îți înțelege durerea și iubirea
prin toate fonemele.
ești călător.
și în skopje și în madrid
te răzvrătești la fel împotriva închisorilor nomade.

ești o atingere.
și cu un iubit bun și cu unul rău
viața din tine judecă zilele pe care ți le oferi.

ești speranță.
unești nordul și sudul
creezi o nouă hartă a lumii.

și când alergi
și când aștepți
și când nu știi ce ești
în mine te reverși mângâietor.

traducere de Denisa Elena Berbece

Din nou război

nu ne-am gândit niciodată
la suferința altora
până când împușcăturile de armă
nu l-au topit pe celălalt în noi.

până când nu am auzit copilul
care-și plângea viitorul fără să știe.

traducere de Daria Ioana Alexe

Niciodată

Plec de aici.
Mă duc să îmbrățișez fiecare cartier
prin care mă pot plimba în libertate.
Unde sunt oameni cu fețe în fața cărora pot, dar nu voi plânge.

Văd cum se închid străzile lor.
Încep să le uit și eu,
îmi remăsor noile granițe.

Într-o zi voi pleca și eu,
și nu va fi un colțișor care îmi va șopti
despre oamenii mei cu aripi.

Voi fi ultima care va zbura,
ca să nu mai ascult niciodată
tăcerea deplasării.

O altfel de călătorie

dacă acolo unde ai plecat
ai reușit să găsești un cer senin,
atunci și zmeiele inimii mele
vor călători în siguranță prin timp.

Și asta va trece

va trece și asta,
vom opri ploaia de gloanțe îndreptate unul spre celălalt
vom lăsa sângele să curgă din rănile noi,
vom învăța singuri cum să ne vindecăm.

adânc în noi va clocoti durerea în timp ce ne refacem
ne vom schimba, ne va fi frică,
vom învăța din nou cum să ne ridicăm
și asta va trece.

până atunci
sunt paznicul locului unde pacea și zgomotul se îmbrățișează,
aștept naiv și aștept cu răbdare
aștept să învăț să nu mai privesc ceasul zilei de azi.

până atunci, sunt înfășurată în cuvânt,
îți spun:

și asta va trece,
vom învăța să fim bine,
ne vom trezi singuri și puternici.

traducere de Roberta Ștefania Ionescu

---

Viktoria Anghelovska

Viktoria Anghelovska (n. 2002, Skopje) este studentă la Catedra de Limba Macedoneană din cadrul Facultății de Filologie „Blaje Koneski” a Universității „Sf. Chiril și Metodie” din Skopje. Este autoarea volumelor de versuri Pagina 15 (2018) și Noaptea știe tot (2023). A luat parte la festivaluri internaționale de poezie în Croația și Macedonia.

În zilele cenușii mă încredințez

în zilele cenușii mă încredințez
că mama Soarelui
nu îi permite să meargă afară,
de aceea e în camera sa
și citește cuminte din carte.

în zilele cenușii înghit ceai
și desenez doar cu galben
vrând să acopăr
semnul de exclamare ce-mi arată
cât de mare mi-e durerea,
dar poate o să mă obișnuiesc
ca Van Gogh
să mă hrănesc din culoarea galbenă
sperând că-mi voi atrage norocul,
sperând că eu voi fi soarele
ce arde și strălucește
în loc de un țurțure rece
care într-o clipă se desprinde și cade,
iar la cădere se va transforma
doar într-o mică băltoacă.

traducere de Daria Ioana Alexe

***

uneori noaptea
îi îmbrac cămașa de noapte,
mă prefac că nu sunt eu
în reflectarea din geam,
că nu e chipul meu
acela de sub lumina lunii,
că nu s-a întâmplat nimic,
că din plămâni
îmi răsar lalele albe
și că unele celule
care îmi vibrează în corp
poartă în citoplasmă doar speranța.
noaptea e teribilă. asta o știu de când eram copil.
nu din cauza monștrilor înfricoșători,
a vampirilor cu ochi mari și
dinți bizari, strâmbi, stricați
gata să te înșface într-o clipită,
nici din cauza necunoscutului
și a misterului din întuneric.
mai târziu înțelegi că te-nspăimântă
pentru că noaptea te știe.
noaptea știe tot.
cât de banal și mic ești,
cât de imperfect,
câte visuri ți s-au adunat în minte
câte dureri ți-au fost
cusute pe inimă.

știe.

și nu întreabă nimic.

traducere de Denisa Elena Berbece

***

sânge pe pereți
în interior doar durere
în zilele în care ea nu este aici,
nu există nimic.
mi-e frică de toate colțurile
nu am încredere în acest oraș.
cât de iscusit te ascunde,
și totuși,
cât de ironic,
ești pretutindeni.

traducere de Roberta Ștefania Ionescu

***

realitatea e
o iluzie inutilă,
nimic mai mult decât o paradă absurdă,
o verificare a pulsului de rutină,
un apartament pustiu în care cândva
oamenii fericiți mâncau lasagna,
un semafor care e veșnic roșu,
plictisitoarea poveste pe care
o ascult doar din pură amabilitate.
realitatea e
o lungă călătorie într-un autobuz plin.
stau în tăcere și număr stațiile,
caut ceva,
măcar puțin magic în lumea de afară
înainte să cobor.

traducerea: Mihai Daniel Baba

***

mi s-au epuizat cuvintele,
mă retrag. n-are cine să le moștenească.
stau tăcută în fața mea
precum un călugăr care tocmai
și-a rostit ultima rugăciune.
e liniște. nu mai știu
ce altceva mai e de gustat
ce texturi mai trebuie
să-mi atingă degetele
când totul pare atât de învechit, deja știut
cum totul deja
am atins, m-a atins.
ce e aceasta ce-mi arde în piept?
ce mă îndeamnă să mă gândesc
să mă lepăd de acest corp
să mă transform într-o adiere
să sfidez gravitația
să mă preschimbe atât de ușor.
nimeni niciodată să nu înțeleagă
unde merg
și de unde vin.

traducere de Vica Ioana Ion