Henrik Nilsson (n. 1971, Malmö) este un poet și prozator suedez care a primit în 2025 Premiul „Marin Sorescu” acordat de ICR Stockholm. Nilsson a debutat în 1993 cu volumul experimental Utan skor (Fără pantofi). O parte dintre creațiile sale sunt influențate de călătoriile în lumea largă, precum volumul de nuvele Nätterna, Verónica (Nopțile, Verónica, 2006), a cărui acțiune se petrece la Lisabona, sau lungul poem Om det regnar när du kommer till Istanbul (Dacă plouă când sosești la Istanbul, 2007). Cea mai recentă carte a sa, Hålet i stängslet: Resor med den latinamerikanska litteraturen (Gaura din gard: Călătorii prin literatura latino-americană, 2024), a fost nominalizată la prestigiosul Premiu pentru literatură de non-ficțiune „Stora Fackbokspriset”. O selecție din poezia sa a apărut în antologia Colonia poetică (Casa de Editură Max Blecher, 2011). 

Cutremurul

(continuare din numărul anterior)

Câte astfel de seri apucăm, de fapt, să trăim într-o viață? Patru? Cinci? 

Stătea și privea acoperișurile când a zărit un bărbat urcând scările. Fără să înțeleagă cu adevărat de ce, s-a întors și i-a zâmbit. Zâmbetul acela nu știa atunci la ce avea să ducă. S-au privit cu o uimire arzătoare.

Așa începu povestea de dragoste dintre Teresa și Luís, un tânăr despre care nu se dezvăluie prea multe. Când soțul Teresei era plecat – ceea ce se întâmpla adesea – Luís îi lua locul în patul din mica casă de pe colină. Împreună, au făcut din acel pat un loc al lor, iar scârțâiturile triste cu care Teresa se obișnuise deveniră o muzică fermecată. 

  Chiar în prima noapte în care au făcut dragoste, au răsturnat din greșeală o vază miniaturală de pe noptiera din dormitor. A căzut pe podea, dar nu s-a spart. Luís a ridicat-o și a privit-o. Teresa nu-i cunoștea proveniența – o avea de când se știa. Au ridicat-o spre lampă, în întuneric.

– E albastră, aproape ca un cer, spuse ea. 

În nopțile tot mai fierbinți în care se iubeau, se întâmpla mereu ca, undeva între amurg și zori, să o răstoarne. Dar vaza nu s-a spart niciodată. 

Dragostea e criminală. În trecerea ei, dărâmă întotdeauna ceva.

Într-o seară, pe când Teresa îl aștepta pe Luís, auzi pași pe scări. Ușa se deschise, iar soțul – întors mai devreme decât se aștepta – intră. Confuză, îl salută și se grăbi spre fereastră, să privească în jos, spre alee. Când Luís ajunse în cele din urmă, ea îi făcu un semn să dispară, tocmai când el se pregătea să urce scările.

O săptămână întreagă nu s-au văzut. O săptămână întreagă au tânjit, fiecare în felul lui. În unele seri, Luís trecea pe lângă fereastra ei și vedea lumina stingându-se înăuntru. Se gândea la Teresa – la degetele ei, la mâinile ei, la sânii ei – și gândurile acelea nu se opreau niciodată. Îl trezeau ziua și nu-l lăsau să doarmă noaptea. Se gândea la vază, cea care căzuse, dar nu se spărsese. 

Iar Teresa se gândea la Luís, cu tot trupul ei, cu fiecare arteră, cu fiecare fir de păr. 

În cele din urmă, soțul ei plecă din nou, iar Luís putu să se întoarcă. Și-au dat seama că era nevoie de o strategie. Într-o noapte, în timp ce priveau vaza de pe noptieră, au pus la cale un plan: dacă soțul Teresei nu era acasă, ea urma să scoată vaza seara și să o așeze sub frunzișul copacului de pe colina de deasupra casei. Dacă, atunci când Luís dădea la o parte ramurile, vaza nu era acolo, însemna că soțul era acasă. Dacă o vedea, urma să o ia cu el și să i-o ducă Teresei – și atunci puteau să o răstoarne împreună. Vaza însemna: Calea e liberă. Dragostea e posibilă în noaptea asta.

– Atunci poți veni, spuse Teresa. 

– Atunci voi veni, spuse Luís. 

Cuvintele lor răsunau în mintea lui Sérgio, în timp ce își continua plimbarea. De ce nu reușea să se desprindă de povestea asta? De unde venea sentimentul că îl privea și pe el, în cel mai profund sens – că el însuși făcea cumva parte din ea? Relația lui cu Teresa și Luís era marcată de o distanță familiară, deși nu putea fi sigur că ei existaseră vreodată. Astfel de povești sunt ca niște scrisori subțiri care străbat o zonă de război și, împotriva tuturor probabilităților, nu sunt confiscate, nu sunt oprite la niciunul dintre punctele de control. 

Iar când o astfel de scrisoare reușește să ajungă la capătul drumului, strălucește în mâinile  celui care o primește ca o flacără aprinsă – și încetează să mai fie o simplă coală de hârtie.

Era Ziua Tuturor Sfinților. Lumânările din biserici erau deja aprinse, iar oamenii se îndreptau spre mormintele rudelor lor. Soțul Teresei era plecat. Ea se trezise devreme, îmbrăcase rochia cea frumoasă – pentru că urma să meargă la mormintele părinților, dar și pentru că, mai târziu, avea să se întâlnească cu Luís: astfel, se făcea frumoasă atât pentru cei vii, cât și pentru cei morți. 

O apucase pe poteca ce trecea pe lângă colină pentru a pune vaza sub copac și, chiar în clipa în care totul se dezlănțui, cobora scările cu pași ușori, gândindu-se la Luís. În timpul acesta, el se afla jos, în Terreiro do Paço.

Niciunul dintre ei nu știa cât de aproape era celălalt. 

Atât Teresa, cât și Luís au murit în cutremur. Povestea nu spune nimic despre cum s-a întâmplat asta. Ei sunt singuri în moartea lor, ascunși de privirile noastre. Poate că Luís s-a înecat în valul de șase metri care, la scurt timp după prima zguduitură, a venit dinspre mare, a zdrobit corăbiile din port și a înghițit piața Terreiro do Paço. Poate că Teresa a dispărut undeva printre casele care se prăbușeau.

Despre asta nu știm nimic: detaliile sunt cele care ajung cel mai aproape de mormânt. Dar se povestește că, atunci când cutremurele s-au potolit în cele din urmă, când pământul s-a liniștit din nou, vaza a rămas în picioare, acolo, sus, pe una dintre colinele Lisabonei. N-a căzut în timpul zguduiturilor, s-a păstrat intactă în mijlocul dezastrului. Nimeni nu știe cât timp a mai stat acolo, dar istoria spune că a fost mult, foarte mult. A rămas acolo – un semn dezolant, o speranță răbdătoare.

Sérgio se gândea la acea vază în timp ce trecea pe lângă o cafenea. Printre rândurile ordonate de sticle de whisky și cutii de ciocolată, zări televizorul aprins din spatele meselor. Se transmitea un joc televizat, și el întrezări roata care se învârtea, culorile țipătoare și grimasele prezentatorului, care păreau să spună că, de fapt, nimic nu conta cu adevărat.

În timp ce privea prin vitrina cafenelei, începu să se apropie de o întrebare care venea din depărtare. Era o întrebare care aproape dispăruse în zilele lui, aproape uitată. Se ridică din el ca o comoară scufundată, până ajunse la suprafață. Când lumina zilei atinse, în cele din urmă, această întrebare fragilă, descompusă de timp, i se păru că era în pericol de a se sfărâma la cea mai mică atingere. Dar când o atinse, văzu că era caldă, ca și cum un foc vechi fusese păstrat viu înăuntru și acum o făcea să se înfierbânte. Întrebarea era aceasta: De ce?

Abia când se așeză și simți oboseala în picioare își dădu seama cât de mult mersese. După-amiaza era deja târzie și niciunul dintre clienții cafenelei nu mai lua prânzul. Bulevardul de afară căpătase o nuanță albăstruie. 

Când aruncă din nou o privire spre ecranul televizorului, înțelese că, cel mai probabil, se transmitea unul dintre programele pe care le vindea el. Alungă tulburat gândul și își întoarse privirea.

În schimb, gândurile lui Sérgio se întoarseră la orașul de dinaintea cutremurului. Se gândi la locul în care se afla acum, la poalele uneia dintre colinele orașului. Ce fusese aici înainte de catastrofă? Ce oameni trăiseră aici? Ce cuvinte fuseseră rostite? Oare Teresa sau Luís fuseseră vreodată în acest loc? 

Nu apucă să gândească mai mult. Privea fix paharul și ceașca așezate una lângă cealaltă pe masă. Începuseră să zăngănească, abia perceptibil în vacarmul cafenelei. Să fi fost traficul de afară cel care le făcea să vibreze? Sau poate metroul, ce trecea pe dedesubt? 

Le despărți repede, iar ele rămaseră nemișcate, în tăcere. 

Privirea i se îndreptă spre celelalte mese, i se opri la celelalte pahare și cești. Totul era ca înainte. 

Pe rafturile din spatele tejghelei, toate lucrurile stăteau la locul lor, în tăcere.

Atunci simți prima zguduitură. Se auzea ca un tunet subteran care se apropia. Nimeni de la celelalte mese nu schiță vreun gest. Cele două femei de alături continuau să vorbească agitat. Chelnerul de după tejghea alerga înainte și înapoi între aparatul de cafea și chiuvetă, ca și până atunci. Afară, pe stradă, treceau oameni cu sacoșe de cumpărături, mașinile claxonau, iar muncitorii de pe trotuarul de vizavi continuau să ridice mortar. Și totuși, ceva nu se lega.

Era ca și cum lumea fusese schimbată, pe nesimțite, cu o copie a ei. Acum strălucea ca un diamant fals, identic în toate privințele cu cel adevărat, dar în esență lipsit de valoare. Oamenii deveniseră propriile lor dubluri. Se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar existau semne mărunte care trădau că, de fapt, nu mai erau cu adevărat acolo: un obraz mai palid decât de obicei, o privire mai rigidă decât înainte, un cuvânt nespus, o mână retrasă. Lipsea mirosul de om, ceva din felul în care se mișca dispăruse, făcându-l să semene cu un animal împăiat, jefuit de măruntaiele sale, golit de sânge.

Viața nu mai era reală, iar conștientizarea acestui fapt îl lovi pe Sérgio cu o violență pe care nu o mai simțise niciodată. 

Sări de la masă, aproape răsturnă scaunul în grabă și se năpusti afară, în stradă. În aceeași clipă, totul începu să se clatine – ca atunci când ești pe punctul de a leșina, în secunda dinaintea pierderii cunoștinței, în momentul în care te prăbușești, când totul se învârtește. 

Felinarele se legănau, clădirile se clătinau, strada se unduia ca și cum asfaltul devenise lichid, orașul se zvârcolea înainte și înapoi. 

Dar Sérgio nu leșină.

Nu el se clătina, ci pământul de sub picioarele lui. Alergă să se adăpostească, dar parcă nu mai găsea sprijin – ca și cum pășea în gol. Chiar când ajunse la ușă, o grindă mare se prăbuși, iar el se aruncă înapoi în stradă, agățându-se de singurul perete rămas în picioare al chioșcului de ziare. Ziarele zburau prin aer, împrăștiindu-se în toate direcțiile. Simți o lovitură puternică în față și în braț, care îl trânti la pământ. Acum balcoanele se prăbușeau, felinarele se spărgeau, iar țiglele cădeau în ploaie peste stradă. Auzea bufnituri în jurul lui și înțelese, chiar înainte ca totul să se întunece, că erau trupuri izbindu-se de asfalt. În aceste sunete se concentra întreaga fragilitate a vieții. Ciocnirea finală dintre om și pământ. Totul vuia, iar praful înghițise strada. Culorile se retrăseseră. Pământul spunea Nu.

Sérgio nu știa dacă leșinase pentru o clipă, dar  se trezi întins pe jos. Se auzeau pocniturile unui cablu electric scurtcircuitat deasupra lui, și se grăbi să se târască afară din praful și dărâmăturile care îl acopereau. Nu-și găsea pantofii – trebuie că, într-un fel oarecare, îi fuseseră smulși. Pământul nu se mai mișca, dar totul rămăsese strâmb. 

Se întoarse. Pe jos, lângă el, zăcea o femeie. Era ceva mai în vârstă, poate în jur de șaizeci de ani. Sérgio se aplecă spre fața ei, îi văzu ochii închiși, expresia brusc goală, ca și cum uitase ceva. Uitase viața. 

Îi pipăi carotida cu degetele, îi mângâie obrazul cu palma. Era pierdută.

Adio, tu, cea al cărei nume nu l-am știut niciodată.

Sérgio privi în jur. Din gurile de metrou se ridica un fum gros. O clădire din apropiere era în flăcări. Pământul era presărat cu antene frânte. Un panou publicitar luase foc. Chipurile manechinelor, care zâmbiseră atât de convingător trecătorilor, se contorsionau acum în grimase grotești, sub dogoare. 

Atâta sticlă spartă, atâtea țigle zdrobite. 

Oamenii pe care îi întâlnea pe stradă priveau drept înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu chipuri  paralizate de indiferență. 

Nu vedeau moartea. 

Dar vedeau, oare, viața?

Un bărbat și o femeie, cu fețele  pline se sânge, râdeau de ceva în fața unei vitrine. Un om de afaceri în costum, cu un braț smuls, vorbea liniștit la telefonul mobil. Mașini fumegânde treceau pe stradă. Oamenii se călcau în picioare; cei vii treceau peste cei morți, pășeau peste fețe, dădeau la o parte brațe lovindu-le cu piciorul și își  urmau drumul privind în gol. 

Omul. 

O biserică ardea cu flăcări mari, și totuși oamenii intrau în ea, înghițiți de vâlvătaia dinăuntru. Mai jos, pe stradă, o crăpătură lungă se deschisese în asfalt. Un bărbat stătea liniștit în stația de tramvai și citea o revistă de fotbal, în timp ce, la câțiva metri de el zăcea tramvaiul răsturnat. 

Omul. 

Într-un restaurant de fructe de mare, un acvariu uriaș se spărsese, iar homarii se târau pe trotuar. Un bărbat păși peste un cadavru, apoi își aranjă cravata. 

Omul. 

Sérgio alerga disperat în toate direcțiile. Ar fi vrut să fie orb, dar era condamnat să vadă tot.

Era, deci, asta – sau altceva? 

Nu știa încotro să se îndrepte, dar, prin fum, zări o scară încă practicabilă. Își aminti că, în timpul celuilalt cutremur, mulți oameni căutaseră adăpost în cele mai înalte puncte ale orașului. Așa că începu să urce, tot mai sus, ca și cum ar fi vrut să se desprindă de pământ și să se apropie de cer. Pământul nu i se mai potrivea. Gândul că putea ceda în orice clipă transforma fiecare pas într-un act de rezistență.

Atâtea lucruri se prăbușiseră în jurul lui! Pretutindeni, case surpate și trupuri neînsuflețite. Străzi întregi dispăruseră. Cutremurul dezbrăcase orașul cu o brutalitate necruțătoare. Acum zăcea gol: grădinile fuseseră deschise, curțile interioare – răvășite. Oglinzi ce atârnaseră în camere întunecate sclipeau acum în lumina serii. Fotografiile cuiva zăceau împrăștiate pe jos. În doar câteva minute, avuția se dovedise iluzorie, echilibrul – provizoriu.

Văzu cu coada ochiului ceva strălucind. Dincolo de ruine, se înălța o porțiune din zidul de incintă maur. După ce  stătuse ascuns secole întregi în spatele altor ziduri, cutremurul îl scosese acum la lumină. Strălucea cu forța lucrului multă vreme nevăzut – o venă subterană exhibată. 

Se uită în jur. Printre ruine, zărea crestele celuilalt oraș. Fusese acolo tot timpul: dedesubt, în spate. Alte pietre, alte ore. Ziua nu mai putea fi numită. Trecutul sosise, prezentul se întorsese – timpul se dedublase.

Pașii îi deveneau tot mai ușori pe măsură ce urca. Apoi, drumul se curmă – pământul se sfârșise. Ajunsese la punctul de belvedere de pe promontoriul Senhora do Monte. Nu se vedea nimeni. Era atâta liniște! Atâta liniște! Micul paraclis fusese distrus, iar printre resturi se zărea altarul prăbușit, dar încă strălucitor. Crucifixul zăcea prins între grinzile căzute ale acoperișului. 

Vântul era rece. Sérgio tremura. Dar cerul – într-un fel straniu  – se limpezise. 

De aici, vedea întregul oraș devastat. Terreiro do Paço fusese ras de pe fața pământului, ministerele guvernamentale se prăbușiseră, iar fluviul năvălise peste piață. Întreaga Baixa era un infern de incendii risipite. Palatele bancare din partea de nord se surpaseră. Cel mai cumplit era că podul peste fluviul Tejo cedase și el, întrerupând legătura cu cealaltă parte. Și nu voia să se gândească la consecințele acestui lucru.

Sérgio privi în sus, spre cer. Un stol de porumbei trecu în zbor, cu o ușurință desăvârșită, și dispăru în vale. Îl cuprinse o amețeală inversă. Venea de sus și nu mai era frica de a cădea – căzuse deja – ci o senzație năucitoare că, acum, ar putea pur și simplu să-și piardă greutatea și să se desprindă, să plutească liber, fiindcă totul era deja pierdut.

Făcu un pas înainte și simți brusc o durere ascuțită în piciorul drept. Când se aplecă să vadă pe ce călcase, descoperi un ciob pe jos. Era albastru, aproape ca un cer. Nu se putea mișca – rămase privind acel ciob cu o certitudine crescândă, ca și cum ar fi găsit o scoică în mijlocul deșertului, o dovadă că acolo fusese cândva o mare. 

După ce rătăcise printr-o altă lume, își înălță în cele din urmă privirea. La margine stătea o femeie, privind peste oraș. Acum se întoarse și se uită la el – și era ca și cum l-ar fi văzut dintotdeauna, ca și cum l-ar fi urmărit cu privirea toată viața, fără ca el să știe. 

Ea zâmbi. Era un zâmbet slab, dar de o importanță covârșitoare – o bucurie veche pe niște buze tinere. 

În clipa următoare, ea dispăru pe scări. 

El stătu acolo, gândindu-se numai la acel zâmbet, la acea posibilitate întunecată – singura care îi mai rămânea. Apoi porni după ea, în ciuda a tot ceea ce zăcea în ruină, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum ar fi fost încă dimineață, iar aerul limpede și proaspăt – promisiunea unei zile la fel de frumoase ca cea de ieri.

traducere de Daniela Ionescu