Wallace Stevens (1879-1955) a fost un important poet modernist american, cu studii la Harvard și la New York Law School. Printre cele mai cunoscute volume de poezie ale lui Stevens se numără Harmonium (1923), Ideas of Order (1936), The Man with the Blue Guitar (1937), The Auroras of Autumn (1950). Pentru Collected Poems, apărută în anul dinaintea morții, a primit Premiul Pulitzer pentru Poezie și National Book Award for Poetry.

Împăratul înghețatei

Cheamă-l pe cel ce rulează trabucuri mari,
Pe cel viguros, și poruncește-i să lovească
Laptele lasciv din vasele de bucătărie.
Lasă fetele tinere să hoinărească în rochiile
Ce-s obișnuite să le poarte și lasă băieții
Să aducă flori înfășurate-n ziarele lunii trecute.
Fie acesta finalul aparenței.
Unicul împărat e împăratul înghețatei.

Ia din scrinul de lemn, căruia-i lipsesc
Trei mânere de sticlă, acel giulgiu
Pe care ea brodase porumbei cândva
Și întinde-l, pentru a-i acoperi chipul.
Iar dacă-i ies tălpile rigide în evidență,
Arată doar cât e de rece, de amorțită.
Fie ca lampa să-și înghețe raza.
Unicul împărat e împăratul înghețatei.

Seară fără îngeri

marile interese ale omului: aerul și lumina, bucuria de a avea un corp, voluptatea privirii. – Mario Rossi

De ce serafimii, precum lăutarii, aranjați
Deasupra copacilor? Și de ce poetul
Ca un etern chef d’orchestre?

                                     Aerul e aer.
Vidul său lucește peste tot în jurul nostru.
Zgomotele sale nu sunt silabe angelice,
Ci demodatele noastre spirite, adeverindu-se
Mult mai intens în identități mult mai furioase.

                                     Și lumina
Care întreține serafimii și este pentru ei
Un coafor de halouri, un bijutier fecund –
Fost-a soarele creator al îngerilor sau al oamenilor?
Al oameni mohorâți care au desprins îngerii din soare, iar
Din lună și-au creat propriile fantome-nsoțitoare,
Care i-au condus înapoi la îngeri, după moarte.

Fie acest lucru clar – noi suntem oameni ai soarelui,
Oameni ai zilei și niciodată ai pătrunzătoarei nopți,
Oameni care repetă cele mai vechi zgomote ale aerului
Într-un acord al repetițiilor. Totuși,
Dacă repetăm, este pentru că vântul,
Învăluindu-ne, vorbește mereu cu discursul nostru.

Lumina, la fel, ne încrustează, făcând vizibile
Mișcările minții și dând formă
Nimicurilor celor mai capricioase, precum dorința zilei
Realizată în imens lucitorul Est,
Dorința odihnei, în acea mare adâncă
De întuneric, care prin tocmai întunecimea ei
Scufundă odihna și tăcerea în somn.

. . . Seara, când ritmul sare o bătaie,
Apoi încă una, și încă una, totul ajungând
La o clocotitoare gamă minoră, ce modulează rapid.
Noaptea dezvăluită este cea mai bună. Pământul
Dezvăluit este cel mai bun. Dezvăluit, dezvăluit,
Cu excepția caselor noastre, îngrămădite
Dedesubtul arcadelor și al aerului lor sclipitor,
Dedesubtul rapsodiilor de foc și de foc,
Unde vocea din noi oferă un adevărat răspuns,
Unde vocea care este măreață în noi se ridică la suprafață,
Cât noi stăm și privim lung către luna plină.

Temă parohială

Ponei cu coama lungă amușină pădurile de pini,
Ponei ai parizienilor, ce vânează sus pe deal.

Vântul suflă. În vânt, vocile au forme
Ce nu sunt ele însele-n totalitate,

Sunt sunete suflate de către-un suflător în forme,
Suflătorul constrâns la cel mai ascuțit mi din falset.

Vânătorii aleargă încoace și-ncolo. Copacii grei,
Crengile mormăitoare și foșnitoare, robustul,

Nocturnul, anticul, pinii albastru-verzui
Adâncesc senzațiile până la profunzimi inumane.

Acestea toate sunt pădurea. Această vigoare este sfântă,
Acest alo, alo, alo auzit deasupra țipetelor

Ale celor pentru care o cameră pătrată este un foc,
Ale celor torturați și constrânși de către statui.

Această vigoare este sfântă, acest descântec al sinelui,
Această cântare barbară a ceea ce e puternic, acest bubuit.

Dar este aici salvare? Cum rămâne cu foșnetul vreascurilor
Pe tinichele și cutii? Cum rămâne cu poneii înghițiți de vânt?

Când primăvara vine și scheletele vânătorilor
Se întind pentru odihnă în primul lor soare de vară,

Primăvara va avea o vigoare doar a ei, fără
Acest alo al toamnei prins în păr. Atât de-ndeaproape, deci,

Vigoarea îi urmează vigorii. Salvarea este acolo:
Nu există un asemenea lucru ca viața; sau dacă există,

E mai rapidă decât vremea, mai rapidă decât
Orice caracter. Este mai mult decât orice scenă:

A ghilotinei sau a oricărei fermecătoare spânzurători.
Puneți lumea cap-la-cap, băieți, dar nu cu mâinile voastre.

Anecdotă a oamenilor cu miile

Sufletul, a spus, este compus
Din întreaga lume exterioară.

Există oameni ai Estului, a spus,
Care sunt ei înșiși Estul.
Există oameni ai unei provincii
Care sunt ei înșiși provincia.
Există oameni ai unei văi
Care sunt ei înșiși valea.

Există oameni ale căror cuvinte
Sunt sunete la fel de naturale
Locurilor din care provin
Precum croncănitul tucanilor
Într-un loc al tucanilor.

Mandolina este un instrument
Al locului.

Sunt oare mandoline ale munților vestici?
Sunt oare mandoline ale luminii nordice a lunii?

Rochia unei femei din Lhassa,
În locul ei specific,
Este un element invizibil al locului
Făcut vizibil.

Tânărul plugar de argint

O figură întunecată dansează pe un câmp întunecat.
Ridică un cearșaf de la pământ, dintr-un tufiș, ca întins de către-o spălătoreasă, pe timpul
          nopții.
Își înfășoară cearșaful în jurul corpului, până când figura întunecată devine argintie.
Dansează jos, într-o brazdă, în lumina dimineții, în spatele unui plug înnebunitor, lamele
         verzi urmându-l.
Cât de devreme argintiul se topește-n praf! Cât de devreme figura întunecată alunecă din
        cearșaful șifonat! Cât de blând cade cearșaful la pământ!

traducere de Alex Frandeș