Partea I
Ni s-a părut aproape amuzant când la începutul odiosului război pornit (sau continuat) de ruși în Ucraina, o incoerentă doamnă purtător de cuvânt a Kremlinului motiva că „operațiunea specială” a fost declanșată, printre altele, întru apărarea borșului, pentru a remedia un aparent și lamentabil furt culinar. Discuțiile despre tradiția (inclusiv culinară) ce stă la baza identității naționale sunt cunoscute și românilor, și sunt posibile tocmai pentru că nu conștientizăm istoriile sedimentate în spatele produselor sau fenomenelor culturale „pur românești”. Pravu Mazumdar explica în volumul Das Niemandsland der Kulturen („Țara nimănui a culturilor”) că, în prezent, granițele dintre culturi sunt peste tot și se intersectează în fiecare dintre noi, dar această ubicuitate își are originile în cele mai străvechi timpuri, pentru că nicio cultură nu ar fi putut exista în lipsa celorlalte. De altfel, nivelul de dezvoltare al triburilor încă izolate în mod voluntar ne arată ce înseamnă refuzul de a-l cunoaște pe Celălalt.
Să aruncăm, așadar, un ochi către cea mai îndepărtată țară de pe supercontinentul Eurasiatic, Japonia, a cărei perioadă izolaționistă este deja cunoscută cititorilor, și să urmărim traiectoriile care au condus la formarea unui popor atât de diferit de tiparele cunoscute vesticilor. Un argument ce sprijină ideea acestei alterități categorice ne apare în gestul Statelor Unite de a însărcina un antropolog, Ruth Benedict, care să descifreze de la distanță comportamentul japonezilor și loialitatea acestora față de Împărat în timpul celui de-al doilea război mondial.
Deși arhipelagul japonez este înconjurat de ape, el nu a fost întotdeauna separat de marea masă continentală. Dovezile geologice au evidențiat existența unei punți de legătură între nordul arhipelagului și continent, scufundată odată cu ridicarea nivelului apelor după ultima glaciațiune. Iar istoria scrisă ne vorbește despre misiuni diplomatice trimise de către regatul Wa din arhipelag către continent și relațiile cu dinastiile consecutive ce au condus China Imperială de la începuturile mileniului I. Doar mitologia japoneză oficială, înscrisă în cea mai veche cronică imperială, intitulată Kojiki, nu era câtuși de puțin interesată de continent. Ilustrând crearea insulelor Japoniei ca rezultat al ritualului de împerechere dintre zeii Izanagi și Izanami, precum și nașterea zeiței soare Amaterasu, Kojiki legitimează descendența imperială direct din zei prin filiație directă. Cu toate acestea, numeroasele călătorii spre China au sprijinit o evoluție rapidă a statului și culturii ce prindeau contur în arhipelagul Japoniei de astăzi. Adoptarea sistemului de scriere dezvoltat de chinezi a făcut posibil importul religiei, copierea structurilor administrative, precum și transferul cunoștințelor literare, muzicale sau de medicină chineză. Pe aceeași cale au fost introduse anumite ritualuri în cultura japoneză, printre care cel mai popular ar putea fi considerat ceremonialul ceaiului.
Până și numele din prezent al Japoniei, compus din ideogramele 日 „soare” și 本 „origine”, a rezultat din contactul regatului Yamato—ce se întindea în actualul arhipelag nipon din Sudul insulei Kyūshū până la nord de regiunea Kantō—cu statele învecinate. Din perspectiva regatului proto-coreean nordic, regatul Wa se afla la răsărit, în timp ce regatul dinastiei Sui era la apus. Prin implementarea structurilor aduse de pe continent și introducerea religiei budiste ca ideologie ce sprijinea structurile de guvernare, statul cunoscut în cronicile chineze sub numele de Wa (notat倭, adică „supus”, „pitic”) avea să se emancipeze în relațiile externe ca Marele „Wa” (notat cu omofonul 和, „armonie” ), adică regatul 大和 Yamato.
Prin introducerea scrierii, limba nativă a fost contaminată de numeroase cuvinte străine. Bineînțeles că alfabetul ideografic trebuia adaptat limbii japoneze, cu o structură (și sintaxă) complet diferită de cea chineză. Ideogramele au fost adoptate ca semne grafice ce reprezentau cuvintele de origine japoneză, iar neologismele necesare în limbajul sacru sau administrativ au suferit modificări. Deși limba chineză a continuat să fie privită ca o lingua franca în aparatul administrativ și religios, fiind indispensabilă în formarea intelectuală a bărbaților, primele antologii imperiale de poezie au fost scrise îmbinând ideogramele chinezești folosite pentru sensul lor cu cele folosite pentru valoarea lor fonetică.
Când misiunile diplomatice spre China au fost sistate în 840, Japonia intrase deja în perioada sa de înflorire și maturizare, cunoscută în istorie ca perioada Heian (794-1185). Curtea imperială a fost mutată la Heian-kyō (Kyōto în prezent), iar stabilitatea conferită de transferul de putere către clanul Fujiwara a creat contextul ideal pentru ca aristocrația să se ocupe aproape exclusiv cu jocurile, ceremoniile și ritualurile de la curte, cultivând muzica (de origine continentală), dansurile, dar și noi forme literare precum narațiunea monogatari, eseistica personală de tip zuihitsu și literatura jurnalelor. Lirica japoneză își câștigase deja poziția dominantă în limbajul literar și în jocurile seducției. Perioada Heian este, așadar, momentul novator în care aristocrația educată reușește să rafineze tot ceea învățase anterior din expedițiile trimișilor în China, reușind să creeze o identitate culturală specifică, de un rafinament estetic fără precedent.
Mai bine de patru secole mai târziu, șogunatul Tokugawa hotărăște limitarea drastică a contactelor cu exteriorul, interzicând accesul străinilor în arhipelag. Singurele excepții de la regulă erau comercianții chinezi din portul Nagasaki și cei olandezi, care aveau acces doar pe insula artificială Dejima, din apropiere. În 1854, puși în fața unui ultimatum din partea convoiului naval american dirijat de comodorul Matthew Perry, Japonia a acceptat redeschiderea granițelor, ajungând doar astfel să conștientizeze consecințele izolării îndelungate. Pentru a depăși deficitul științific și tehnologic față de Vest, Japonia a început să trimită atașați și studenți în Europa și în State, dar și să angajeze experți străini care să accelereze dezvoltarea țării din interior.
Campaniile militare agresive pe care Japonia le-a inițiat în prima parte a erei Shōwa atât în Asia de Sud-Est, cât și în Pacific, par a fi mai degrabă o excepție în istoria relațiilor pe care le-a avut cu exteriorul. După o perioadă atât de lungă în care refuzase orice implicare în politica internațională ce părea să se apropie din ce în ce mai mult prin cuceririle imperiilor coloniale în Asia de Sud-Est, Japonia își dorește să se afirme și în plan militar prin războaiele de agresiune în China, Coreea, Indochina Franceză și, ulterior, prin instigarea Statelor Unite într-o dispută de dominație asupra Pacificului. Cele două bombe atomice detonate deasupra orașelor Hiroshima și Nagasaki au însemnat sfârșitul războiului, anunțat prin declarația de capitulare a împăratului Hirohito.
În urma înfrângerii, japonezii care mai deunăzi crezuseră în ideologia unei lupte în numele și la comanda Împăratului, au fost forțați să înțeleagă magnitudinea dezastrului și a suferinței provocate atât în rândul victimelor ocupației japoneze, cât și în rândul soldaților și al civililor din arhipelagul nipon. Un caz aparte l-au reprezentat supraviețuitorii fostului regat Ryūkyū, anexat de Japonia în 1879 și integrat administrativ ca prefectura Okinawa. Aici s-a dat cea mai sângeroasă bătălie din teatrul de război al Pacificului, în urma căreia a pierit aproape jumătate din populația arhipelagului Ryūkyū, mulți dintre ei încurajați de armata japoneză să se sinucidă. Cele mai multe baze americane au fost plasate ulterior în Okinawa, prefectură ce a devenit, în ciuda renunțării explicite la război din constituția postbelică a Japoniei și contrar dorinței populației, gazdă a avioanelor americane ce au bombardat Vietnamul.
Instituția imperială, irelevantă înaintea Restaurației din 1868 când puterea de facto a revenit împăratului, fusese modernizată de guvernul Meiji după modelul european, conferind împăratului aura de simbol național. După capitularea din 1945, a început vânătoarea responsabililor pentru deciziile ce au împins Japonia într-un război catastrofal, dar Împăratul Hirohito nu a abdicat, în ciuda consensului vizavi de participarea sa în cel de-al Doilea Război Sino-Japonez și în cel de-al Doilea Război Mondial.
. Protestele din Okinawa s-au îndreptat în aceeași măsură și împotriva instituției imperiale, iar asentimentul covârșitor al populației japoneze cu noua constituție ce stipulează renunțarea la război sugerează aversiunea poporului japonez față de campaniile agresive pe care Japonia le-a inițiat în secolul trecut. În același context sunt interpretate și steagul național, emblema familiei imperiale, precum și imnul în care Împăratul și națiunea apar ca sinonime. Cu precădere sanctuarul Yasukuni din Tokio a devenit un monument contestat pentru rolul jucat în propagarea patriotismului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și pentru folosirea acestuia de guvernele conservatoare pentru a câștiga capital politic. Antropologul Harumi Befu explică procesul prin care credințele Shinto, transformate într-o religie de stat ce îl avea pe Împărat în centru, au devenit baza religioasă pentru doctrina naționalistă în care soldații morți deveneau zeități și protectori ai națiunii. Dar această viziune, precum și vizitele oficiale și mediatizate ale diferiților miniștri la sanctuarul Yasukuni contravin separării instituțiilor guvernamentale de cele religioase, de asemenea stipulată în Constituție. Protestul din 15 august 1988, la care peste o sută de membri ai familiilor soldaților venerați aici condamnau vizitele oficiale ca o modalitate de glorificare a războiului sunt edificatoare pentru atitudinea generală a japonezilor față de trecut.
Lipsiți de instrumentele definitorii pentru identitatea națională până în 1945, devenite atunci simboluri ce legitimau războiul și moartea pentru Împărat sau pentru stat, japonezii au căutat să își creeze o identitate golită de elemente imperiale și năzuințe expansioniste, bazată pe anumite esențe „tari” ce îi diferențiau de restul popoarelor: puritatea rasei și a sângelui, puritatea limbii. Această linie discursivă este cunoscută în limba japoneză sub numele de nihonjinron, sau „teorii despre (cultura, societatea, națiunea) japoneză” (în fapt, cuvântul nihonjinron are sensul de „teorii despre japonezi”, dar această denumire include și elementele incluse în prima traducere). Problema este că noua ideologie, postbelică, nu făcea decât să o reitereze pe cea veche, ștergând doar elementele ce insuflau sentimente de reverență și loialitate față de instituția Împăratului și Stat. Din fericire, o privire mai atentă asupra specificității limbii le demonstrase lingviștilor că japoneza fusese deja „întinată” de elemente străine atât de mult, că ceea ce reieșea din investigația ce căuta să evidențieze puritatea limbii japoneze era o hartă a istoriei contaminării sale. În mod similar, analiza ADN-ului populației nu a evidențiat nicio unicitate aparte (extracontinentală, dacă extraterestră era imposibil), ci descendența comună cu alte populații de pe continentul asiatic, chiar dacă separarea de acestea se făcuse cu multe secole în urmă. Au rămas două elemente pe care aș vrea să le discut în această investigație a caracterului „pur” japonez: aspectul cultural și cel civilizațional.
Dar despre ele, în episodul următor.
