Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Alteritate și identitate. Cum sunt japonezii „altfel”?

Partea II

Dacă efemerele flori de cireș sunt un simbol al intranzienței, spectacolul roșu al frunzelor de arțar este ultima răbufnire a naturii înainte de somnul adânc din timpul iernii. Japonezii pornesc entuziaști în expedițiile momijigari (vânare a frunzelor de arțar), împușcând grădina templului cu obiectivele aparatelor. Se aliniază în șir indian și urmăresc poteca unduitoare ce le dezvăluie o priveliște în perpetuă schimbare. Victimele lor inocente sunt ipostaze ale unui timp la fel de trecător, înghețat în sala de trofee a telefonului sau a camerei, printre alte mii de fotografii uitate. Departe de oraș, munții se pregătesc de hibernare în pijamale roșii, acoperind sate părăsite de tineri, prin care vânzătorii trec prea rar și luminile se sting una după alta. Nici cântecul greierilor higurashi nu se mai aude, doar vântul se agață disperat de frunzele care cad.

Printre copaci se deschide un spațiu îmblânzit de zei, spre care intru traversând o graniță invizibilă marcată de încadratura porții torii. Deși am pășit în sacru, nu există nicio ruptură între lumea nouă și cea pe care am lăsat-o în urmă. În acest „interior” al sanctuarului lipsit de pereți, o membrană ca o pânză de păianjen cuprinde suprafața lucrurilor, oprind timpul în loc. Spațiul se deschide privirii ca un diapozitiv ale cărei margini se extind și se închid cu fiecare clipire. Mă aplec și îmi spăl mâinile și fața cu apa pe care o extrag dintr-un mic bazin de piatră tsukubai, folosind un polonic din lemn de bambus. Tija verde prin care curge apă proaspătă este la rândul ei susținută de două tije mai mici, legate. Seamănă cu faimosul tsukubai din grădina templului Ryōanji din Kyoto, cu formă similară vechilor monede japoneze cu un pătrat decupat în mijloc. Pe el, cele patru (părți de) ideograme poziționate pe fiecare latură se citesc împreună cu golul din centru ce simbolizează caracterul 口 (“gură”). Astfel, inscripția devine dictonul Zen 吾唯足知 (ware tada taru [wo] shiru), ceea ce s-ar putea traduce, mot-a-mot, “eu cunosc doar ceea ce îmi este destul.” Doar că acum marginile au fost acoperite de mușchi, iar semnele s-au metamorfozat în întreaga existență a acestui izvor de apă vie. Cât mă aflu în acest spațiu desăvârșit, cunosc doar ceea ce îmi este destul.

Incantațiile șamanilor și ale preoților shinto au reverberat fără îndoială dincolo de granița ce desparte sanctuarul de întreaga pădure, curățând-o de gândul rău ce infestează pădurile din România cu PET-uri și felurite gunoaie. Niciun arbore nu a fost doborât, deși oamenii au creat drumuri și au adus trepte din lemn pentru a facilita accesul peregrinilor de toate vârstele. Nu mi s-a întâmplat doar o dată să dau peste octogenari care se întorceau plini de energie de la un lăcaș de cult în timp ce eu îi salutam cu o figură schimonosită de oboseala urcușului. Doi cedri impunători în jurul cărora sunt legate sfori shimenawa apără clădirea modestă spre care mă conduc perechi de lanterne din piatră gri. Copacii, după cum am aflat recent, comunică printr-o complexă rețea subterană, ce transformă întreaga pădure într-un organism imens, simbiotic, ce respiră și simte. Dacă zeitatea se poate întrupa într-unul singur, mă gândesc că spiritul divin călătorește prin conexiunile dintre rădăcini, pătrunzând și cel mai firav 木 de la marginea 森 și protejându-l. Lumina se strecoară printre frunzele ce îmi umbresc drumul, o revărsare de raze căreia japonezii i-au dat numele 木漏れ日 komorebi (soare ce curge printre copaci). 

La baza acoperișului sanctuarului regăsesc o altă sfoară, cu ciucuri, ca ultimă graniță ce mă separă de numinos și incomprehensibil. Îmi amintesc episodul descris în cronica imperială Kojiki (712), în care zeița Amaterasu se ascunde în peșteră, mânioasă din cauza năzbâtiilor fratelui ei, Susano-o. Zeii o păcălesc să iasă de acolo și apoi leagă sfori magice la intrarea în grotă, evitând astfel repetarea unui eveniment ce putea răsturna din nou ordinea lumii. Dar sforile apar în Japonia peste tot, din timpuri preistorice, despre care ne vorbesc doar dovezile arheologice și miturile transmise până în zilele noastre. Ceramica de tip jōmon, printre cele mai vechi tipuri de ceramică din lume, este caracterizată de modelele sub formă de sfori împletite imprimate pe vasele “flamboaiante” (în descrierea lui Claude Lévi-Strauss), de o stilistică nemaiîntâlnită altundeva în lume. Aceleași sfori leagă și stânci între ele sau de ele însele, marcând caracterul sacru al locurilor în care zeii și-au materializat prezența. Atât cele peste două sute de insule ale căror creste găzduiesc pâlcuri de pini japonezi din Matsushima, cât și nenumăratele stânci răsărite din mare în apropierea coastei par dovezi ale gestului mitic creator prin care Izanagi și Izanami au făurit arhipelagul Japoniei ridicând halebarda din ape și presărând cu aceasta picături de pământ ce s-au solidificat deasupra mării cu ale sale incontrolabile valuri. De altfel, istoria mitică, cea incertă și cea reală se suprapun și se întrepătrund fără să concureze pentru întâietate asupra geografiei țării. Este un fapt pe care Japonia îl datorează vitezei incredibile prin care a parcurs stadii de evoluție pentru care Europa avusese nevoie de secole. Modernitatea a fost, astfel, incapabilă să îi reteze legătura cu rădăcinile ei spirituale, definitorii. Micile porți torii suspendate te miri pe unde și sforile ce leagă spațiul pur de lumea noastră, impură, sunt primite ca semne necesare ce semnalează prezența absolut naturală a sacrului în profan. Uscatul a crescut, dar nu a rămas încremenit în nemișcare, iar insulele nenăscute din adâncuri tremură, despicând pământul și înaintând invidioase spre maluri.

Frecvența dezastrelor naturale, dintre care cutremurele sunt cele mai frecvente, uneori urmate de valuri tsunami care înghit drumuri și case, au trezit în japonezi conștiința vizavi de poziția lor în lume ca ființă finită și vremelnică, ce nu este superioară naturii. În plus, în contrast cu religiile avraamice, dualiste prin separarea omului (cultură) de natură, religiile orientale, precum budismul, hinduismul, shintoismul sau confucianismul sunt descrise ca tradiții holistice, influențate profund de sentimentul unei interdependențe între toate ființele. Dar acest fapt nu se transpune automat în realitatea din comunitățile în care respectivele religii sunt dominante, pentru că politicile naționale se înscriu constant în cursa pentru resurse și profit. În Japonia, însă, orientarea spre practici ecologice este caracteristică atât religiei shinto, cât și budismului. Spre exemplu, templul Hōnen-in din Kyoto este doar unul dintre cele care organizează plimbări prin pădure și activități culturale și educaționale. De asemenea, în urma catastrofei din 11 Martie 2011 din regiunea Tōhoku, diferite temple și sanctuare au demarat proiecte de împădurire cu scopul de a crea bariere naturale împotriva inevitabilelor tsunami

Și totuși, imaginea idealizată a viziunii japoneze asupra naturii este criticată în prezent ca parte a discursului postbelic ce privea conturarea caracterului distinct japonez ca alteritate radicală în raport cu toate celelalte culturi (am explicat termenul nihonjinron în prima parte a articolului, publicată în noiembrie 2022). Simbolurile naturale apar adesea în imaginarul colectiv prin care este construită identitatea națională. De altfel, cunoaștem acest lucru din propria grădină presupus sfântă și mioritică, brăzdată de tunele dacice de negăsit și, pe vremuri, capabilă de performanțe agricole fantasmagorice. Revenind la Japonia modernă, putem observa că realitatea concretă este departe de această plăsmuire perfectă. Efectele industrializării din epoca Meiji, prin care Japonia dorea să se alinieze cu statele mult mai evoluate din punct de vedere tehnologic, au fost extrem de nocive pentru mediu, iar accidentele ecologice au continuat să apară. Cele mai cunoscute sunt dezastrul din prefectura Toyama, în care eliberarea unor cantități mari de Cadmiu a produs boala numită „itai-itai” („itai” înseamnă „dureros”), cele două dezastre ce au declanșa cumplita boală Minamata ca urmare a deversărilor de deșeuri industriale ale corporațiilor Chisso și Showa Denko, precum și astmul Yokkaichi din orașul cu același nume. De asemenea, în ciuda multiplelor accidente nucleare minore, urmate de catastrofa de la centrala Fukushima Daiichi din 2011, Japonia continuă să producă tehnologie necesară reactoarelor nucleare pentru export și a făcut eforturi minime de dezvoltare în direcția energiei verzi. Protestele împotriva folosirii energiei nucleare după dezastrul din 2011 au reprezentat momentul de revigorare a forței civice în Japonia, după o letargie de patru decenii. Demonstrațiile au continuat în fiecare an, deși intensitatea acestora continuă să scadă, în timp ce motivele pentru care japonezii au ieșit în stradă s-au diversificat. Inevitabil, lipsa inițiativelor politice ce ar sprijini proiectul transnațional de combatere a încălzirii globale plasează Japonia pe poziții inferioare în Indexul anual de performanță al schimbărilor climatice.

Analizând, însă, situația la nivel național, cred în continuare că respectul japonezilor față de natură devine evident în modul lor de a interacționa cu mediul în care trăiesc. Au înțeles că igiena personală se extinde și la spațiul pe care îl traversăm, și la relațiile prin care ne dezvoltăm. Dacă străzile rămân impecabile în ciuda lipsei coșurilor de gunoi pe stradă, la fel va rămâne și drumul parcurs de drumeți pe munte, în căutarea următorului han sau sanctuar. Prognoza meteo anunță evoluția florilor de cireș în funcție de latitudine, licuricii vestesc venirea verii, cântecul diferitelor specii de cicade semnalează curgerea timpului spre toamnă. Poate că tocmai siguranța ciclicității anotimpurilor le dă o falsă imagine a timpului ca o săgeată circulară. Sau poate că puritatea spațiului în care trăiesc îi face orbi față de ce se ascunde în aer și dincolo de el.

Știu că am ajuns unde trebuie. Cuvintele, în japoneză, sunt frunze (葉) rostite (言), iar eu am ostenit și vreau să tac. Le extrag din 口 și le așez lângă mine. Când se usucă, le pun în ierbar, alcătuind propriul meu manuscris Voynich, scris cu clorofilă și incomprehensibil pentru un analfabet vegetal. Sub picioarele mele susură o incantație ca un ecou de șoapte. Absorb lumină și toamnă.

Legendă: 木 : copac; 森 : pădure; 口 : gură; 言葉 : cuvânt; 漏れ : scurgere; 日 : soare.

CITEȘTE ȘI

Filmul ca o a doua viață: interviu cu Naomi Kawase

Naomi Kawase este unul dintre cei mai importanți cineaști ai momentului, a cărei notorietate depășește granițele Japoniei. Născută în Nara, Kawase a absolvit Colegiul de Fotografie din Osaka (în prezent Colegiul de Arte Vizuale Osaka), rămânând apoi pentru patru ani în corpul profesoral al aceluiași colegiu. A debutat în 1992 cu documentarul autobiografic Ni tsutsumarete (Embracing) despre căutarea tatălui pe care nu îl cunoștea.

Citește mai mult »

Un regal cultural: Turneele Yamamoto Noh Theater în România. Dialog cu maestrul Akihiro Yamamoto

Cea mai veche formă de artă teatrală din lume cu o istorie neîntreruptă de la începuturile sale în secolul al paisprezecelea și până în prezent, teatrul nō a fost desemnat în 2008 „Patrimoniu cultural intangibil Unesco”. El ocupă și astăzi un loc de seamă în rândul artelor spectacolului din Japonia, reprezentând un repertoriu cu preponderență clasic, ce include și piese ale căror origini datează din secolul al paisprezecelea.

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: