Acesta este interviul care m-a pus în cea mai mare dificultate la Cluj: cum aș putea să o descriu pe Dumitrana ca pe un om-cheie al TIFF, când mie mi se pare mai nimerit să încep cu faptul că e prietena și colega mea de la grădiniță?! Mă simt puțin ca Zoë Kravitz (pun intended) la discursul tribut pentru Lenny Kravitz cu ocazia stelei pe care acesta a primit-o recent pe Walk of Fame. Apropo de părinți (fac aici în treacăt un joc de cuvinte pentru că e imposibil de ignorat, dar nici nu vreau să stârnesc emoțiile), ai Dumitranei sunt Ileana Șipoteanu și Dumitru Lupu, doi artiști care au marcat viața culturală a Constanței și a României și sub ochii cărora eu și toți colegii noștri ne-am arătat talentele încă din fașă, de la serbările de grădiniță. Abia acum, scriind aceste rânduri, realizez și mi se pare incredibil că am avut acces la asemenea oameni cu adevărat speciali într-o perioadă determinantă în formarea noastră. Printre altele, noi am învățat să cântăm la pian împreună când eram mici (mai ții minte, Dumi?).

Dumitrana și-a văzut de drumul ei și nu a studiat muzică, ci producție de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” (UNATC). 

I-am propus un interviu pentru că este absolut obligatoriu ca orașul nostru să afle ce mai face Dumi, dar și pentru că — cel mai probabil — doar așa am fi putut crea contextul pentru a bea împreună o cafea în aglomerația caracteristică TIFF, pentru că pe ea o vezi, citez: „bând cafea sau prosecco, nu există timp și spațiu la TIFF pentru apă”. Am prins-o chiar după ce dăduse un interviu pentru Screen Daily, așa că am decis (de comun acord) să avem un dialog mai relaxat despre proiectele ei din ultima perioadă (care sunt foarte multe!). Cu discuția asta (consemnată) cred că îi plătesc cu aceeași monedă faptul că acum mulți ani mi-a urat „la mulți ani” în emisiune la Răzvan și Dani, chiar înainte să cânte „Cornuleț cu lapte” (mai ții minte, Dumi?). 

Aș mai vrea să spun multe, dar n-o mai lungesc: doamnelor și domnilor, Dumitrana Lupu!

Dacă tot se numește ediția asta “in a reelationship”, povestește-mi cum a început relația ta cu TIFF-ul! (a început să râdă de la prima întrebare… și dacă nu știți cum râde Dumitrana… you’re missing out. A lot!)

E foarte mișto povestea mea cu TIFF-ul, pentru că în facultate îmi doream foarte tare să ajung la TIFF, dar nu puteam pentru că este în timpul sesiunii. La un moment dat, când eram la Festivalul de Film de la Berlin cu Alex Trăilă (care mi-a fost profesor, mentor, acum este la Consiliul Europei, coordonează programul pilot de coproducții pentru seriale și este o minune de om!); stăteam de vorbă și m-a întrebat dacă nu vreau să încerc ceva nou. Acel ceva nou a fost TIFF-ul. Mi-a propus să încep o colaborare cu TIFF în zona mea de producție. Am început în 2018 (eram încă studentă) ca guest coordinator pentru departamentul de industry și de atunci și până azi, eu și TIFF suntem in a reelationship!

Care au fost cei mai importanți “guești” de care te-ai ocupat? 

Primii guești de care m-am ocupat au fost oameni de care doar auzisem; în departamentul de industry participă, fiind o zonă mai „nevăzută” a festivalului, o parte care nu e neapărat publică, astfel că vin mulți producători, agenți de vânzări, selecționeri de festivaluri. Oameni pe care nu-i întâlnești neapărat, deci mai greu să asociezi niște fețe cu niște nume. Îi cunoșteam din povești, de pe generice, de pe la filme. La vremea respectivă, Head of industry era Dorina Oargă, care a făcut asta cu foarte mult timp înaintea mea. 

Acum ești tu Head of industry. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că am noi porecle (iar a râs…). În departamentul nostru se întâmplă lucruri la fel de importante precum festivalul în sine și proiecțiile de film. Noi facilităm procesele pentru regizorii și scenariștii români, practic îi ajutăm să găsească parteneri pentru proiectele lor prin programele noastre tip workshop, urmând a face pitch-uri publice în fața acestor oameni pe care-i invităm, oameni importanți, decision makers le spunem noi. După 11 ani de Transilvania Pitch Stop, se văd rezultate: mai multe filme finalizate, premiate internațional, unele sunt chiar în competiție anul ăsta, îți dau un exemplu: Unde merg elefanții, film la care am lucrat și eu sau Carbon, un film de succes de anul trecut din Republica Moldova (regia Ion Borș). Abia acum după 10 ani culegem roadele; de-a lungul acestor ani, unele proiecte în dezvoltare au atras parteneri și potențiali coproducători, asociați din oamenii pe care noi i-am adus aici. Programul se derulează pe parcursul a 3 zile în perioada TIFF, se numește RO Days Industry Events, se adresează oamenilor din industrie și include evenimente precum masterclass-uri, prezentări, pitch-uri (anul ăsta avem 3 pitch-uri, e nebunie), iar workshopurile încep cam în același timp cu festivalul, deci grupurile încep să lucreze mai dinainte. 

Apropo de Unde merg elefanții, am văzut că e singurul film românesc din competiție. Mai zi-mi la ce filme ai lucrat în ultima perioadă. 

Unde merg elefanții (regia Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru) va intra în toate cinematografele din țară din 20 septembrie; Blue Banks (regia Andreea Cristina Borțun) va ieși anul următor; Moromeții 3, care închide trilogia fenomenală în regia lui Stere Gulea și pe care abia așteptăm să-l vedem, cred că e un film de neratat, un film important; am mai lucrat la Cursa, regizat de Anghel Damian și Millo Simulov și la Căsătoria lui Mihai Bendeac. 

La film, sper! (dad joke)

La filmul Căsătoria în regia lui Mihai Bendeac, care nu se însoară, asta știm cu toții, dar filmul va ieși anul ăsta, pe 6 decembrie în toate cinematografele din țară! Lucrul cu Mihai a fost foarte bun și vreau să îi mulțumesc pentru colaborare și prietenie, mai ales că a fost filmul lui de debut! Îi doresc mult succes ca să facă filme în continuare, a fost excelent, cum alți regizori nu sunt. E un om de calitate, căruia îi pasă foarte mult de proiectul lui, care și-a alocat timpul necesar fiind un om foarte ocupat cu campanii, cu teatru, cu repetiții, cu multe altele… a alocat cât timp a fost nevoie, a fost foarte implicat în toate procesele, am învățat și noi cu el, și el cu noi… a fost un film foarte greu, e film de epocă. Calitatea umană și faptul că îți pasă de echipa ta au un mare impact asupra produsului final. Pe mine m-a impresionat. 

Și mai sunt unele proiecte despre care nu pot să vorbesc pentru că sunt în lucru și, desigur, serialul Wednesday, regizat de Tim Burton, alt regizor excepțional al cărui bun-simț a salvat foarte multe situații de criză din timpul filmărilor primului sezon, care au avut loc în România…

Serial pe care l-am văzut cu toții, cred, deci povestește-mi puțin despre Wednesday.

Am ajuns în echipă printr-un context foarte fericit pentru mine, pentru că eu n-am făcut producție absolut deloc la Wednesday, ci am lucrat într-un departament total nou pentru mine, și anume VFX, adică efecte vizuale, procesul prin care imaginile sunt prelucrate în afara filmărilor live. Împreună cu o echipă de producători și supervizori din Canada, America și România și a fost cel mai frumos proiect la care eu am lucrat vreodată. Am învățat atât de multe în cele 9 luni de zile cât a durat Wednesday. Filmările pentru sezonul al doilea au început deja, dar nu la noi în țară, din păcate… 

Acum, pentru că vorbești cu un neofit și, după cum ai spus și tu, actorii sunt cei mai vizibili, explică-mi puțin anatomia unei zile de producție. 

Eu sunt un mic pompier care încearcă să rezolve situație după situație, ori de pe un laptop, ori de pe teren. Producția e ceva foarte complex, care necesită foarte multă atenție. Ești tot timpul în alertă, ești primul care ajunge și ultimul care pleacă. Sau nu mai pleacă…De exemplu, la TIFF aproape că nu dorm și nu mănanc, curge adrenalina în mine și nu există nimic care mă poate face să mă schimb. Asta e felul meu de a mă implica cu totul, trup și suflet.

Cam câte ore ai stat cel mai mult pe baricade? 

Am stat și 26 ore. Din diverse motive… aștepți un transport… până se încarcă, până se descarcă ceva, un echipament, decor, tot felul…oamenii de la producție sunt acolo tot timpul. 

Povestește-mi o chestie amuzantă, emoționantă sau care pur și simplu ți-a rămas în cap din timpul filmărilor pe care le-ai menționat. 

De la Unde merg elefanții, cea mai amuzantă poveste a mea e că o doamnă m-a confundat cu un om al străzii. Era vreo 7 dimineața, mă aflam pe o străduță adiacentă cu Calea Victoriei și direcționam niște dube în parcare. Vine femeia asta la mine (ce-i drept, eram nedormită de ceva timp) și-mi dă colivă și încă un pachețel, iar eu am întrebat-o (cât de drăguț am putut…) de ce nu le duce la biserică să împartă. Și ea mi-a zis „laaasă, că ăia au! Dau și eu la cine n-are!”. Asta ca să-ți imaginezi cam cum puteam eu să arăt în acel moment… 

Fiecare proiect vine cu alte experiențe, alte amintiri… la Blue Banks, am ajutat la construcția unei case, un decor, dar era o casă adevărată în mijlocul pustietății! Tot procesul a adus cu sine întâmplări inedite, oameni din împrejurimi, de la țară, pe care n-aș fi avut ocazia să-i cunosc vreodată. Și cred că, la finalul zilei, asta e cel mai important: faptul că am, prin prisma muncii mele, ocazia să văd niște locuri la care oamenii nu au acces, să cunosc oameni din zone care nu crezi că există în țara asta… niște locuri uitate de lume; sau, la polul opus, oameni extrem de cunoscuți. Am ocazia să-i întâlnesc, să povestim și chiar să colaborez cu ei. Asta e tot ce contează, indiferent de cum a decurs ziua de filmare și cât nu am dormit sau cât nu am mâncat. Nimic din toate astea nu mai contează, pentru că eu de mâine vreau s-o iau de la capăt și nu mă văd făcând altceva, pentru că ăsta a fost visul meu: să văd lumea și să fac filme.