Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Metaforele din hip-hop-ul românesc – introducere în hip-hop

O vorbă veche spune că o meserie începe să existe atunci când cineva moare făcând-o… cu toate acestea, hip-hop-ul românesc a reușit să își pună amprenta în pop-culture-ul autohton fără prea multe victime. Avându-și originile în Statele Unite, această cultură a ieșit la suprafață în anii ’70, prima ei datare fiind chiar o petrecere din sudul Bronx-ului la care DJ Kool Herc, considerat astăzi originatorul hip-hop-ului, a improvizat o tehnică muzicală prin care a combinat sunetele distincte de pe două plăci de vinyl, dând naștere unei noi modalități de a crea muzică. Ritmurile sale au fost urmate de breakdanceri, care animau mereu petrecerile cu mișcările lor de dans, iar următorul pas în această ecuație au fost Maeștrii de Ceremonii, adică MC-ii, ce își foloseau rimele pentru a ține publicul în priză și a-l pune în lumină pe omul serii: DJ-ul. Câteva zeci de petreceri mai târziu, hip-hop-ul se împrăștiase ca o epidemie în New York, iar dintr-o simplă improvizație la o petrecere de apartament, avea să devină un trend în toată America, până când zeci de ani mai târziu s-a întipărit în mentalul colectiv ca un manifest al rebeliunii, un întreg stil de viață, o cultură globală cu patru elemente definitorii: DJ-ing, Rap, Graffiti și Breakdance.

După ‘89, hip-hop-ul a pătruns și pe meleagurile noastre, cu pași timizi, dar siguri, sub auspiciile lipsei surselor de informare, pe de-o parte, dar și a noii realități trăite de români după Revoluție, cu toate noutățile venite de peste ocean și, la pachet cu ele, a șocului cultural. Prima datare istorică a unei piese de acest gen în România ar fi “Banii”, lansată de trupa Vorbire Directă în anul 1993. Pe atunci, mesajul era unul destul de simplist, dar la obiect: “cu banii ai tot ce îți dorești / și de pericole nu trebuie să te ferești”. Având o evoluție molipsitoare, după doi ani hip-hop-ul împânzise mai toate cartierele din București, născând o emulație care a făcut să apără și primele albume hip-hop, lansate de RACLA, Paraziții și B.U.G. Mafia. În timp, mișcarea a spart granițele capitalei, fiind răspândită prin toată țara, de la Oradea care îl dădea pe MC-ul Ciuraru, remarcat prin accentul său neaoș bihorean, până la Buzău și Tecuci, locurile de proveniență ale membrilor trupei Getto Daci, una dintre cele mai de seamă formații underground din acele timpuri. 

Așa cum dezvoltarea a venit pe orizontală, traversând toate zonele României, cursul ei a fost, firesc, și pe verticală, aici referindu-ne la calitatea produsului finit. Instrumentalele deveneau din ce în ce mai solide de la album la album, odată cu evoluția tehnologică și accesul tot mai rapid la informație în acei zori ai internetului de la finalul anilor ’90. Flow-urile (cursivitatea debitului verbal) rapperilor se diversificau, fie prin creșterea numărului de silabe rostite pe o măsură, acuratețea dicției, ruperile de ritm și cascadele verbale, fie prin linii melodice tot mai complexe folosite pentru refrene sau în unele segmente ale strofelor, fiecare material proaspăt lansat oferind mai mult decât noi piese referențiale genului, ci chiar noi forme de exprimare pentru ceea ce se știa atunci ca fiind hip-hop românesc. Însă pe lângă toate aceste elemente de armonie, evident esențiale în contextul unui gen muzical recent apărut pe piața indigenă, cea mai importantă armă a MC-ului a fost, este și va fi cuvântul.

Fiind un gen născut în cartierele sărace din State, majoritatea artiștilor care au început această mișcare nu aveau în portofoliu vreo școală de muzică, ci doar dorința înflăcărată de a-și împărți sentimentele semenilor lor, unica zonă de expertiză fiind arealul vecinătății în care locuiau. Folosindu-și doar talentul nativ și ritmicitatea intens antrenată, vocile neșlefuite ale unor puști de la periferii au devenit vocea unui întreg cartier, a unui oraș și, cu suficientă expunere în mass-media, chiar a întregii națiuni. Una dintre definițiile termenului de “RAP” este “Rhythm And Poetry”, componenta lirică este una dintre calitățile fundamentale ale unui MC de excepție.

În perioada sa incipientă, în România, formele textuale ale genului erau într-o oarecare măsură estompate, dar în căutarea unor repere de sine stătătoare cu care să poată contura niște norme mai puțin vagi referitoare la ceea ce ar presupune lirica rap. Având ca influențe albumele lansate de artiștii internaționali, în perioada aceea, de la Vanilla Ice până la 2Pac, multe din textele de căpătâi ale hip-hop-ului nostru sună ca niște adaptări mai mult sau mai puțin reușite ale hit-urilor americane, unele având chiar ritmuri și tobe similare. Totuși, odată cu trecerea anilor, abilitățile de versificație au fost cizelate, iar rap-ul începea încet să își spună cuvântul, rima, strofa și refrenul. Devenind deja o cultură, pionierii săi erau tot mai auziți, mai abili pe instrumental, mai caustici și cu un mesaj din ce în ce mai precis. Într-un moment de climax, hip-hop-ul ajunsese chiar un trend tineresc, cel puțin în București, unde fiecare scară de bloc avea o trupă de rap, iar scrierea de versuri era unul din sporturile preferate al adolescenților acelor timpuri.

De la versuri ca “Ne este frig și ne este foame / Trăim în blocuri din fier și betoane”, alături de refrenul “Mănâncă, mănâncă din gunoaie” (Cimitirul Bellu – Foamea-n Gat, 1994), partea lirică din hip-hop a crescut treptat în ani, până la metafore cu multiple sensuri, spre exemplu:“E ca un butic Real fără complexe comerciale / Plătești pentru ele și primești restul vieții tale” (Omu Gnom – Cu Cărțile pe față, 2011). De la versuri cu rimă simplă, unde se intersectează doar silabele ultimelor două măsuri, până la aliterații precum “Scuip pur și simplu perversiuni în averse / de versuri ce bulversează ireversibil sesiuni adverse” (Cedry2k, pe piesa CTC feat. Armada – Al 13-lea ceas, 2005), componentele textuale din hip-hop s-au delimitat de restul industriei muzicale și astfel genul și-a găsit o identitate proprie, un element de unicitate ieșit din comun.

Așa cum susține și Vexxatu’ Vexx, unul dintre MC-ii pe care îi vom analiza în articolele viitoare, “stiloul și hârtia sunt lopata și mistria” unui artist rap. Date fiind aceste fapte, seria “Metaforele hip-hop-ului românesc” va studia în profunzime lirica exponenților acestui gen, deoarece albume întregi abundă de comori lexicale încă nedescoperite de un public vast sau, deși anumite piese pot avea un număr impresionant de vizualizări, există neșansa ca diferite pasaje să fie trecute cu vederea și deloc apreciate la adevărata lor valoare. Astfel, ne vom îmbarca la un traseu străbătut de cei puțini, dar necesar pentru o analiză temeinică a unui gen care a influențat și continuă să influențeze generațiile într-o formă autentică. Așa cum spunea și MC-ul Piele de la Getto Daci: “Sunt împotriva curentului, dar în direcția cea bună”. Pace!

CITEȘTE ȘI

Hip-Gnoză #8 – VERITASAGA

DJ Sonia, Dribble, Praetor și Jhivago au reprezentat formația VeritaSaga, una dintre puținele formații care abordau alte subiecte în anii 2000, mult mai personale și vulnerabile, față de clasica traducere a dialectului transoceanic cu care hip-hop-ul autohton era amprentat atunci. Inițial sub numele de Triada, fără DJ Sonia, ca mai apoi să treacă la numele care i-a consacrat, cu o producție influențată de chill-out sau neo-soul,

Citește mai mult »

Hip-Gnoză #7 – CTC

CTC aka „Controlul Tehnic de Calitate” este una dintre trupele emblematice ale hip-hop-ului românesc underground, care a reușit să rupă limitările subgenului și să își croiască drum până în mainstream-ul muzicii românești. Formată actualmente din DOC, Deliric și Vlad Dobrescu, alături de DJ Nasa la platane, trupa a fost inițiată în 1999, însă își are rădăcinile în vremuri puțin mai înaintate.

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: