Să înoți până dincolo de Lună

Cum ies din Ring, Firică se duce cu gemenele și cu Papuc spre plaja de la obelisc. E trecut de miezul nopții. Briza cu miros de scoică și algă putrezită împrăștie căldura. Tocmai a luat bacul și și-a permis o unică ieșire până la admitere. Sistemul osos încă îi dădea de furcă, mai are două săptămâni să-l viseze. Papuc îl luase pe sus dintre scheme și desene de anatomie.

Umezeala din aer face ca mâna lui să fie lipicioasă pe umărul uneia dintre fete. Și-o tot șterge repede de blugi și când revine, îi potrivește breteaua ce alunecă pe antebraț. I se pare mai simplu dacă și-ar șterge mâna de fundul fetei, dar Firică e timid. Dacă Papuc nu le-ar fi agățat, mâna lui n-ar fi simțit curând forma unei clavicule atât de amănunțit la altcineva.

Muzica se aude cu un ecou slab și, de cum trec de bungalouri și ceas, își pierde din intensitate brusc. Papuc vorbește întruna, iar fetele chicotesc ascunse fiecare într-o subsuoară. 

Pe plajă, briza îi lovește cu un aer rece, ca atunci când deschizi frigiderul. Marea doar se aude, nu se vede de ceața ce face ca și cerul să fie doar bănuit. Vârfurile degetelor îi alunecă pe pielea fină a fetei și asta îl înfioară și-l derutează.

Cele două cupluri lipite se leagănă prin nisipul afânat, în timp ce-și urmăresc umbrele lungi, mișcătoare, spre valuri. Firică simte cum mâna fetei se desprinde de gaica blugilor, de unde era agățată ca un breloc, și palma îi urcă de pe șold pe spate, în timp ce inima și respirația lui se opresc. Picioarele continuă să se împiedice unul de altul și-l duc aproape de mal. Se prăbușesc toți patru într-un râs ce-l obligă să expire. Fata se lipește și mai mult de el și alte degete îi ating obrazul. Inima încetează să mai bată în piept și se mută în blugi și în tâmple. Papuc nu se mai aude, nici nu râde, nici nu vorbește. Se apleacă în față să vadă unde-i. Îi vede doar picioarele frământându-se între ele, în timp ce fata pare strivită sub el.

– Alooo? O sufoci.

– Caută scoica și taci, mârâi Papuc desprins de gura celeilalte gemene.

Firică a rămas cu brațele încolăcite peste genunchi ca și cum și-ar îmbrățișa erecția. Mijește ochii să străpungă ceața. Din spate, se aude refrenul de la Pump Up the Jam și vocea fetei ce, deodată, devenise stinsă ca o șoaptă:

– Vii?

Papuc îi spusese că vulva arată și se simte ca o scoică. Papuc vorbea mult și asta îl făcea să creadă că timiditatea lui are vindecare.

Cu ochii spre mare, desluși anatomia ceții și dădu Lunii contur. Era la o palmă înălțată peste linia orizontului, dacă era să calculeze după dâra de lumină ce o propaga pe marea liniștită. Valurile i se auzeau ca un murmur fin. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul și portocaliul difuz se organiză într-o Lună plină perfectă. Întinsă cu spatele pe nisip, fata îl tot trage de o gaică de curea a blugilor.

Firică se ridică brusc în picioare.

– Mă duc să înot spre Lună.

Se dezbrăcă cu repeziciune până la chiloți, fără să mai țină seama de faptul că inima nu-și mai găsea locul în trupul lui. Simte sub tălpi nisipul umed și cald. Fata îl cheamă înapoi. Pe Papuc îl aude în urmă:

– O lași pe mâna mea? Hai, frumoaso, vino lângă noi.

Le strânge pe amândouă sub el, iar fetele par că știu jocul acesta siamez.

Firică se desprinde de chicotelile lor și intră în mare. În doi pași, apa deja îi ajunge la gât și înoată în direcția Lunii. Peste luciul apei, ceața ia distanță de ea. E ca un respect între lumi, iar Firică continuă să înoate. Dacă la început i se păruse foarte rece, acum corpul său parcă s-a calmat și inima își regăsește locul unde știe să bată.

Muzica se aude mai clar cu cât se depărtează de țărm. Simte cum degetele îi alunecă prin apă ținând ritmul ei, iar cu laba piciorului lovește în contratimp. Luna plutește deasupra orizontului, iar ceața îi rămâne în urmă. Cu cât se depărtează de ea, cu atât absoarbe sunetul mai mult, până când n-a mai fost ritm dinspre mal, ci doar din mișcările lui prin apă.

Se oprește, în timp ce calcă apa, privește împrejur. Inspiră adânc și zâmbește. Luna inspiră și ea și se mai ridică un pic în expirație. Dacă se va grăbi, va ajunge la timp cât s-o atingă. Doar trei palme o despărțeau de orizont. Schimbă stilul de înot pentru a fi mai rapid. La trei mișcări de brațe scoate capul să inspire, iar la alte trei, să expire.

Își amintește cum, iarna trecută, a fost cu Papuc la Pescărie și au luat de la un bătrân o sacoșă de scoici amestecate. În drum spre casă, s-au oprit pe o bancă de pe malul lacului Tăbăcărie. Au deschis cu briceagul fiecare scoică, iar Papuc îi descria anatomia vulvei. O să fii medic, trebuie să ai habar, să nu te faci de râs la asistente. Au deschis midii, rapane și alte câteva cochilii. Papuc l-a pus să le miroasă, să le atingă cu limba într-un anumit fel, ba chiar să mănânce una. Când i-a venit să verse, l-a bătut pe spate: Cu lămâie scoica; cealaltă, cu săpun.

Deschide ochii în apă. Mici lumini înoată cu el. Fiecare val provocat de brațele sale se transformă într-o lumină fosforescentă ce se pierde pe lângă șold, urmată de alta. Luna e aproape deasupra capului său și slăbește intensitatea luminii subacvatice. Se scufundă între cele trei bătăi de brațe, între expirat și inspirat. Se scufundă adânc, cu mâinile pe lângă corp, ca o anghilă. Își dorește întuneric profund, să poată provoca un val fosforescent spectaculos. Vrea să picteze marea înăuntrul ei. Se unduie spre miezul Pământului, spre beznă.

Pătrunde în negrul absolut și se așterne liniștea deplină. Se oprește și își desprinde brațele de pe lângă trup, le ridică deasupra capului, își răsfiră degetele și împinge puternic apa până în dreptul șoldurilor, iar apoi o ghidează către spate. Mii de lumini îi trec pe lângă obraji, ca niște microființe ce-i zâmbesc. Toate se duc în hăul mării. Repetă mișcarea și alte zeci de mii de figuri luminoase îl mângâie și îl părăsesc în apă. Face acest joc până când fețele nu mai au chip și iau forme ce-l fac să fie confuz. În tot acest timp, nu i-a fost nevoie să respire și asta îl sperie. Trebuie să iasă la suprafață, să continue să înoate către Lună. 

Bate puternic din brațe și acum nu mai urmărește lumina ce-o naște, ci caută ieșirea din apă. Pieptul e obosit de efort, dar nu-și simte inima. Pe unde-o mai bate? Se concentrează să aibă forță în brațe și își ridică bărbia să vadă unde-i Luna. Trebuie să ajungă la capătul de sus al mării și să continue să înoate spre ea.

Găsește multă lumină, mai multă decât se aștepta. O fi răsărit Soarele? Încă puțin și iese la suprafață. Gata, a reușit. Își scutură capul, strânge pleoapele, deschide larg gura să inspire, dar nu intră nimic în plămâni. Își simte pieptul fără de inimă cum se umflă, dar nu cu aer. Simte gol.

Deschide ochii și îi închide repede la loc. E prea multă lumină. O fi înotat pe sub Lună? O fi trecut de ea? Dă să își ducă o mână spre frunte, să își umbrească fața, în timp ce cu cealaltă vrea să calce apa. Niciuna din mâini nu răspunde. Își scutură capul, se forțează să deschidă ochii și privește spre locul din el unde i-ar fi umerii, spre brațe, palme. Se uită spre pieptul în care nu-și mai găsește inima și plămânii sunt goi. Vede doar apă. Trupul e apă. Ce trăsnaie, își spune cu glas tare. Vorbele i se întorc în urechi ca un clipocit. Repetă. Clipocitul e mai puternic. Tace. Ascultă cum tace.