Steluță și Diez

de halloween ne costumăm
în steluță și diez.

ieșim astfel prin cartier și
o mămică cu capul mare exclamă:
vai ce steluță superbă!
iar tata e cumva un hashtag?

o privim amuzați, e înaltă doamna
poartă blugi albi strânși pe fund și are
buzele albastre
e mama-ștrumf
o știm bine, hrănește toate pisicile
se ceartă cu vecinii, iar asta
ne-o face simpatică.

tati e diez, îi explică fetița mea
la grădi doar împreună putem intra:
cinșpe-zero-patru-steluță-diez

mă pierd în zâmbetul ei, radiez.

Pe lună scrie Wilson

I
antrenorul de tenis
s-a îndrăgostit de o rusoaică
e frumoasă și vorbește atât de rar
încât am impresia că pricep ce spune.
s-au mutat la moscova
au făcut doi copii
au făcut naveta între
două limbi grele
două istorii cu durere & amnezii incurabile
moartea i-a ocolit cu războiul ăsta dar
nu și problemele.

antrenorul de tenis s-a întors în țară singur
e mai slab și poartă același tricou mereu
îmi scrie să-mi ceară în avans
câte o sută de lei
apoi șterge mesajul
rușinat.

a doua zi jucăm
pe zgura umedă de la politehnică
el are cel mai frumos rever cu o mână
numai din încheietură înalță mingea aia spre nocturnă
pe lună scrie wilson
eu îl imit așa cum pot
dăm două coșuri
dăm câteva servicii
vreo două rame în tufișuri
dăm totul, ca să amânăm momentul în care
trebuie totuși să ne așezăm
să ne tragem sufletul.

am avea atâta tenis de povestit eu și cu el:
alcaraz și-a schimbat un pic mișcarea cotului pe serviciul al doilea
andrea petkovic s-a apucat de vlogging.

am avea atâtea de povestit despre dor eu și cu el:
mama tocmai a murit la spitalul monza
copiii lui plâng zilnic după el
(dimineața în rusește, iar seara – plan B disperat – în românește).

dar uite că nu știm ce să ne spunem
nu știm și pace
între două dobitoace
așa că
tot bem apă fără să ne mai fie sete
ca poeții ăia obosiți și slabi care
atunci când habar n-au ce să mai scrie
scriu că

își aprind o țigară.

II
odată îngropați oamenii nu mai învie.
cu o singură excepție:
când dumnezeu și big bang
s-au așezat împreună la masă
unul trăgând din pipă, celălalt dintr-un cui
scrumând pulsând ironizând
au lăsat deschisă o portiță:

dacă o visez pe mama
o mie de nopți sau zile la rând
ea va reveni printre noi, printre degetele mele
cu adevărat.
nici nu contează cum o visez dacă e la prânz sau
în miezul nopții sau dacă e
chiar înainte să plec la birou dimineața.
important e ca ea să apară în
spatele pleoapelor din spatele
ochilor mei căprui ca ai ei din spatele
nervului optic / nervilor mei moșteniți de la ea din spatele
lobului occipital din spatele
cortexului care e
mână-n mână cu facerea lumii.

la treabă!

am început de îndată, încă din ziua cea lungă de iunie
în care popa
ajuns primul la cimitir
a-nceput slujba fără mine
l-am iertat și apoi am băut împreună
țoi după țoi după țoi
până când
el a plecat spre următorul proiect
iar eu am adormit și am visat-o
pentru prima oară:

eram în bucătăria apartamentului de pe karl marx
etaj trei, priveliște nelumească din balcon
apartamentul lui tataie și al lui mamaie
unde toate fetele lor / patru la număr
au locuit cândva după facultate
doar cât să se pună pe picioare
fără să știe că nimeni nu se pune pe picioare vreodată
suntem bambi după bambi cu ataxie și distrofii
goghe mânca roșii cu brânză, iar dincolo de ușa bucătăriei
așteptând ceva ce n-o să aflu vreodată
ea era acolo
în geamul cu sticlă sablată
privindu-mă
ochelari pe nas cearcăne zâmbet
vie și fericită dar
muribundă.

de-atunci și până azi-noapte
am legat
88 de victorii
88 de zile și nopți la rând
în care am visat-o salvând pisici și schnautzeri uriași, făcând ouă umplute și vinete, râzând la ursoaia sau la mierea, citind împărăția cerului, citind împărăția eclerului, învățând-o pe ada să facă t-ul, apărându-mă leoaică de romică și cătală în spatele blocului
salvându-mă pe mine de toate dar mai ales de
mine însumi.

azi-noapte însă
seria a luat sfârșit m-am trezit
disperat uluit răul vieții mele sunt eu.
un somn profund
lipsit de milă și de vise
din care ceasul garmin a înțeles că
sunt în cea mai bună formă a vieții mele și m-a felicitat
am lovit tot ce nu putea fi urnit în cameră
acum tastez cu mâna în ghips – nu e nimic grav
nu mă mai doare deloc și știu oricum că
o mie nu-i chiar imposibil
pot s-o iau oricând de la capăt
o s-o iau chiar acum de la capăt.

88.
ce anotimp
ce an
ce deceniu va fi dispus
să ofere mai mult?

îmi aprind o țigară.