Lasă-mă să-ți spun

Cum se așază apele liniștite la țărmul gol
când vine timpul, lucrurile se potrivesc în firescul lor.

Aparent e acea stare de bine,
în care îți știi pe de rost rolul,
deși nu l-ai repetat,
ca o poezie nescrisă pe care ai vrea
să o înveți, dar nu e timp,
ca o certitudine
că nu ai să o faci niciodată.

Se așază o împăcare,
o tandrețe contagioasă,
o neputință
care se răsucește în tine ca o cheie
și rămâi ferecat în amorțeală
departe de unul și de celălalt,
care se ivesc la locul lor
dând târcoale fiecare altui țărm.

Cu amenințarea durerii în oase,
pășești cu grijă, cu nervii anesteziați,
cu degetele de la mâini răsfirate,
cu palmele răsucite înapoi
înaintezi atât de firesc
încât cel de lângă tine
nu știe ce să creadă. Doar privirea ta
orbită caută în depărtare altceva.
Se rotește în spirale tot mai largi,
ca o certitudine că va găsi cândva.

Dar lasă-mă să-ți spun
cum se face iar dimineață,
cum începe o altă zi,
cum stă soarele atârnat deasupra ta,
neverosimil de binefăcător
cum respiră viitorul împrejur, îmbietor ca ieri.
Cum constați, cu oarecare îngrijorare,
ardoarea cu care pictează silexul luminii
pe pielea ta, pe față, pe gât, pe tot trupul tău
acoperit cu țesătura strâmtă, subțiată
transparența firii.

Te miri
cum lovește cu sete sângele tău capilarele
cum îți constrânge tâmplele
să încline balastul gândurilor
a căror relativitate te obosește
ca și cum toate punctele de sprijin s-ar îndepărta,
iar tu nu poți să le lași să se împrăștie.

Înstrăinate deja
ca niște roiuri de fluturi albi și de fluturi negri,
ți-ai dori să fie roiuri de fluturi multicolori,
dar nu ești atât de inspirat,
nu ești un temerar
nici neînfricat ca un miner
care are în întunericul cel mai adânc
mai multă considerație pentru el însuși.

Lasă-mă să-ți mai spun
cum se face iar seară,
cum se face noapte rece și grea
peste intervalul acesta nesemnificativ
ca toată viața ta,
în care ai fost un om singur
înconjurat de alți oameni singuri
neverosimili după chip și asemănare.

Te aud când îmi spui:
de ce îți e frică nu scapi.

Degeaba aduni vrute și nevrute.
Șirul cuvintelor tale se răsucește
în șirul cuvintelor celorlalți,
în lanurile de fraze goale care
te deconcentrează,
te seacă mai mult.
Inima ta vibrează în adierea brizei
acelorași sentimente, trăiri repetitive
cărora nu ai vrea să le pierzi urma,
ca să nu ratezi destinația,
drumul spre ce ai irosit cândva,
fără certitudinea că vei mai afla.

Nu-mi spune să mă opresc.
Lasă-mă să sper, lasă-mă să încerc încă.

Doar nu mă lăsa să fiu un om singur.

Uragane

Am tot resuscitat străduințele
sau să le spun fără ocolișuri: sentimentele.
Încerc să evit confruntarea.

Însingurarea e mai mult despre
ceea ce am înălțat pe terenurile mișcătoare
o casă cu acoperișul țintind norii,
zi după zi și peste noapte se năruie
e despre ceea ce germinează
în adâncimea hăului.

Dacă fac liniște în mine
îi aud țipetele. Sau ecoul.

Sunt copil încă și mă așez pe banca din fața blocului
în umbra străvezie a copacilor
înainte să ajungă de la școală ceilalți copii.

Ei nu mă știu, dar pe sora mea o plac toți,
iar asta ne apropie și ne îndepărtează deopotrivă.

Îmi scot din ghiozdan cărțile
mirosul bibliotecii îneacă lumea
nu mai aud nimic înăuntru și în afară
linia bătăilor inimii se confundă cu linia orizontului.

Sub arsura actelor ratate pielea sfârâie,
fisurile otrăvesc sângele.
Ambiția îi macină maestrului oasele,
în tandrețea cu care îi sacrifică
pe cei care îl iubesc mai mult
e foamea de nemurire.

Fără griji pentru mântuirea sufletului,
continuă să-și zidească pe dinăuntrul său casa
până devine una cu umbra pe care o face pământului.

Unele dorințe fac sângele să fiarbă
atunci umbrele strâng pielea
peste corpul care cedează,
respiri și ghimpii primejdiei
ori de câte ori stai față către față
de cealaltă parte a clipelor irosite,
niciuna din rătăcirile tale nu te salvează.

Te-ai afundat până la gât în mlaștină
cu toată dragostea,
cu tot entuziasmul de care ai fost în stare,
cu cerul tău cu tot.

Vei face însă tot ce ți-a rămas de făcut,
deși ai înțeles că nu mai e nimic de făcut.

Dincolo de corzile întinse la maximum
deasupra hăului, sunt uragane
care amenință să-ți răstoarne încredințarea
că mai ai timp să iei urma maestrului.

Cât ești încă în picioare
nimeni nu va ști că te amăgești,
pentru că nimeni nu privește în ochii tăi,
când acolo totul se clatină.