Uitucul

Visele s-au strâmtat, asemenea vieții,
își zice, oftând, pe marginea patului.
Ah, unde e timpul în care visa
trei zile de-a rândul o epopee?
Unde-s visele în care străbătea pământul
și zbura printre stele, printre blocuri,
ca vântul?
Unde e zeița nopții moartă
alunecând pe-o rază?

Cele de-acum sunt ca iepuri mici asediind o varză.
Vise pitice și slăbănoage. Și rele.
Vin și trec și lasă
Întuneric în fiecare cameră din casă.
O dâră de praf pe lingura de supă,
Un icnet de muștar pe un coltuc de masă.
O bucătărie sub lupă.

Vise domestice,
cu un cârlig de care atârnă o cârpă
ca un ceas de sticlă.
Mai sunt vise cu ferestre,
calcule tabelare,
porți imense de bancă, ceremonii funerare,
bilete de loterie, cărnoase și nefolositoare.

Numai când, o dată la o mie de ani,
o fată nerușinată, vie, aievea
răsare dintre-așternuturile ude
și i se răscrăcărează,
el uită de-a binelea că visează.

Și viața-i luminează.

Măi, vierme!

Toată lumea îl privește de sus.
Buza superioară a Elizei tremură de scârbă.
Mustața lui Francisc se agită sub nas.
– Ești un vierme. Un vierme. Un vierme! Asta ești.

Câtă singurătate! Câtă nedreptate! Ce viață de căcat!
De-ar veni mai repede noaptea cea repede
Ce ni s-a dat.

Până și câinele vecinului fornăie dezgustat.
Până și pisica îl ignoră cu silă.
Rățușca cea urâtă și-a dat ochii peste cap.
– Ce vierme, ce vierme! – ar fi fost în stare să spună,
dac-ar fi știut limba omenească.

Lumea și-a pierdut sensul și pudoarea.
Ah, să vină odată marea
Cea mare, să îl istovească.

Oglinda face valuri, îngrețoșată.
E plină de pete.
Degetarul care-l încăpuse odinioară
nutrește gânduri sinucigașe.
Iar ierbarul uitat al familiei
își smulge foile și vestigiile cu dinții.
– Fugiți, vine viermele! Chemați părinții!
Și părinți vin, înarmați cu furci și cu coase,
cu proverbe și brazi
de la înmormântările firoscoase.
– Viermele cel neadormit. Dulgheri,
înălțați grinda!
Corăbieri, futeți sirenele!
Sirena lui Roaită le pansează gemetele,
iar briciul lui Occam își rimelează genele.

Numai vrabia, proasta,
cea care nu uită și nu iartă niciodată,
l-a scăpat de rușine.
Și l-a mâncat.

Tocănița

Am să te toc mărunt mărunt
cu satârul, cu barosul, cu menghina, cu compresorul, cu turbina.
Fibră cu fibră, pe lung, cu tăietură măiastră,
nerv lângă verb, os mărunțit și pudrat tot cu os,
unghie după unghie, fâșii lungi încărnate.
Dinții, încăpățânații, așchii puzderie, din ciocănelul sticlos.
O rază nibelungă să străpungă ochii și sfincterele,
ah, sfincterele împodobite sărbătorește cu sârme, ace și clești
doldora de electricitate.

Să văd eu,
cu ochii mei,
cum se întinde și se întinde
viața ca o gumă de mestecat, amestecată cu carne
și cum se desface sub ochii tăi
storși din orbite.
Am să te despart împreună
bucată cu bucată, în stive frumoase și ordonate
de materie nici prea vie,
dar nici prea moartă.
Și am să păstrez, pentru căință,
ultimul dintre gânduri, cel care
se leapădă definitiv, ireversibil
de credință.

E așa pasionant să vezi tu însuți
cum moartea vecină
intră dând ușile de perete,
în fiecare celulă a creierului
și dă bună ziua, se așază picior peste picior
în locul tău,
la fereastră.
Și umple călimara la loc cu toată cerneala vărsată.
Speranța
își flutură bereta
la linia orizontului.
Cu fiecare răcnet
tot mai mic, tot mai stins,
ultima fărâmă de tu
se îndepărtează-se de la tine.

Osânditul se uită la cer, la pământ, nicăieri
și oftează.
Orele își așază degetul pe cronometru.
Pe locuri, fiți gata…