Anticipând Anul Brâncuși 2026, care marchează 150 ani de la nașterea marelui sculptor, Institutul Național al Patrimoniului a lansat la Muzeul Național de Artă al României, în cadrul Mercedes-Benz Bucharest Fashion Week (15-18 octombrie 2025), expoziția Brâncuși și Muzele Dansului, care a constituit un prilej de dialog despre moștenirea artistică a lui Constantin Brâncuși și legătura dintre patrimoniu, artă și modă. Tema expoziției s-a aliniat perfect cu cea a concursului NEXT GENERATION – Fashion Talent Award din cadrul MBBFW, “Cultural Heritage in Fashion: A Bridge between Tradition and Innovation”, context în care am putut aduce în fața publicului tânăr o latură mai puțin cunoscută a creației brâncușiene, celebrând dialogul atemporal dintre tradiție și inovație.
Născut în 1876 în Hobița, un sat din județul Gorj, Constantin Brâncuși și-a început studiile la Craiova și București, iar apoi a plecat la Paris, unde a devenit rapid o figură marcantă a artei internaționale.
Una dintre cele mai complexe creații brâncușiene este Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” din Târgu-Jiu, creat între anii 1937-1938, ca omagiu adus eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial. Comandat de Liga Națională a Femeilor Gorjene condusă de Arethia Tătărescu, ansamblul se desfășoară de-a lungul unei axe vest-est care traversează orașul, începând de la malul Jiului, în Parcul Central, unde sunt amplasate sculpturile din piatră – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și Poarta Sărutului. Traseul continuă de-a lungul Căii Eroilor, unde se află Biserica Sfinții Apostoli, și se încheie cu Coloana Infinitului.
O sinteză între sculptură, arhitectură, urbanism și peisagistică, Ansamblul de la Târgu-Jiu redefinește complet ideea de monument comemorativ în arta modernă. Considerat un moment-cheie în evoluția sculpturii moderne, acesta reprezintă sinteza spiritualității românești și, în același timp, un limbaj universal al modernității. Datorită valorii sale universale excepționale, a fost inclus în anul 2024 în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Perioada de activitate artistică a Lizicăi Codreanu este echivalentă cu începuturile dansului modern și a diferitelor manifestări de avangardă europeană.
Noul suflu creativ, eliberat de constrângerile clasice, va conduce la noi înțelegeri a reprezentării în spațiu, care se vor propaga în mai multe ramuri de expresie artistică: dans, sculptură, pictură, design vestimentar sau de decor. Constanta febră creativă specifică acestei perioade produce fuziuni inedite între experiențele artistice: dansatorul devine propriul lui coregraf, pictorii sau sculptorii concep costume și decoruri, devenind scenografii spectacolelor de dans.
Deși Constantin Brâncuși nu a sculptat niciodată dansatoare, el a fotografiat-o în atelierul său pe Lizica Codreanu interpretând Gymnopediile lui Erik Satie în costumul creat de el. Subtilitățile geometrice și concepția ei personală despre mișcare au fost revelate (și) de jocul de linii al costumului, o notă contrastantă am putea spune, dacă ne referim la formele ovale brâncușiene.
Aceste imagini sunt printre puținele probe care au rămas în istoria dansului modern despre Lizica. Colaborarea celor doi a fost dublată de o prietenie sinceră, începută în Parisul anilor ‘20 și care a durat mai bine de treizeci de ani.
Secolul al XX-lea marchează trecerea la o nouă civilizație, caracterizată prin progres, viteză, industrializare și inovație în plan științific. Acest dinamism a modificat toate domeniile de activitate, tradițiile și necesitățile noii societăți. Abaterea de la norme, specifică pentru această perioadă, provoacă, în materie de dans, o eliberare de codurile și de structurile clasice, rigide, reprezentând momentul originar al dansului modern.
În genere, artistul începutului de secol XX evoluează într-o ambianță propice experimentării, care duce la apariția mai multor manifestări de avangardă europeană. Concomitent, Serghei Diaghilev exportă în Vest baletul rusesc, cu ajutorul celebrei trupe Ballets Russes, care debutează la 9 mai 1909 la Théâtre du Châtelet în Paris și este activă timp de 20 de ani. Tot atunci sunt arătați Occidentului cei mai mari dansatori ai vremii: Anna Pavlova, Tamara Karsavina și Vațlav Nijinski. Coregrafii, compozitorii și scenografii trupei sunt tot ruși: pictorii Leon Bakst și Natalia Goncharova se ocupă de decoruri, Mihail Fokin și Leonid Miasin sunt responsabili cu coregrafiile. Relațiile artistice ale vremii sunt, așadar, în constantă metamorfoză: se creează noi perspective pentru reprezentarea în spațiu, devenit și acesta loc plastic deschis creației, în care este privilegiată expresia corporală; dansatorul devine propriul coregraf sau compozitor, iar pictorii sau sculptorii concep costume sau decoruri pentru spectacolele de dans.
Constantin Brâncuși, deja consacrat în Parisul anilor ‘20, nu a sculptat dansatoare, dar a fotografiat-o, către 1922, pe prietena sa româncă, dansatoarea Lizica Codreanu și a creat costume pentru spectacolele ei.
În euforia începutului de secol, în iunie 1901, în Micul Paris, se naște Eliza Codreanu, alintată în familie Lizica. Tatăl ei, Ion Simion(escu) Codreanu, era avocat, iar mama ei, Eliza Eufrosina (născută Grigorescu), provenea dintr-o familie de moșieri. În România acelei perioade și, mai ales în mediile burgheze, se obișnuia ca familiile avute să organizeze în casele lor serate artistice inspirate din viața culturală franceză. Lizica se va dezvolta în acest mediu foarte atașat de o viață culturală intensă și diversă. Ea și ceilalți frați ai ei sunt încurajați să participe activ la seratele de poezie și muzică organizate în familie. Lizica, însă, alege să se exprime preponderent prin dans, în ciuda faptului că toți membrii familiei cântau la instrumente muzicale.
În 1918, după terminarea studiilor secundare la Institutul Pompilian, Lizica, în absența unei secții de dans la facultatea de arte din București, este înscrisă la Școala de Bele-Arte din București, la artă plastică și istoria artei, urmând să studieze dansul în particular.
În acea perioadă, cultura română încearcă detașarea de ambianța orientală și alinierea la tendințele inovatoare de la Paris. Tot atunci, se dezvoltă învățământul artistic, cele două școli de bele-arte românești, fondate începând cu a doua jumătate a secolului XX: prima, la Iași în 1860, iar a doua, la București în 1864). Acestea își propun să reducă decalajul față de școlile și curentele occidentale, angajând profesori străini și acordând burse elevilor merituoși. În 1904, mânat de dorința de a cunoaște noi experiențe artistice după formarea academică din București, Constantin Brâncuși se mută la Paris.
Lizica se va face cunoscută în cercurile artistice bucureștene prin contribuția la spectacole organizate de școlile de artă, evoluând adeseori solo. De altfel, este autorul singurului dans prezentat în programul primului ceai artistic al societății „Prietenii orbilor” de la Teatrul Carol cel Mare din București, din anul 1918.
În paralel, alături de alți artiști care dau dovadă de același spirit civic, se implică în strângerea de fonduri, atât de necesară odată cu sfârșitul războiului.
În 1919, la spectacolul Societății elevilor Școlii superioare de arhitectură, prezintă dansuri de caracter într-o atmosferă de „bal mascat”, fapt care sugerează imaginație și personalitate, poate rebeliune și nevoie de independență. Libertatea de creație la care visează o îndreaptă spre Paris, centrul cultural cel mai efervescent al epocii, intuind că în capitala franceză va găsi contextul prielnic pentru a-și exprima întregul potențial artistic.
Lizica ajunge în Paris în 1919, în plină afirmare a modernității lui Diaghilev și a Baletelor Ruse. Contactul cu dansatori, pictori și compozitori avangardiști și cu o atmosferă în care toate artele sunt solicitate în realizarea unui spectacol „total” (Gesamtkunstwerk) reprezenta singura ei dorință. Voia să cunoască acest mediu și să fie absorbită de el. Ambiția de a reuși o face să depășească dificultățile întâmpinate de contactul cu dura realitate a unei tinere românce aflate pe cont propriu la Paris. Continuă să caute școala cea mai adaptată ideilor și stilului ei și își reia rutina antrenamentelor zilnice.
În același an, sora ei, Irina, o urmează la Paris pentru a-și continua studiile în sculptură. În căutarea celor mai potrivite căi de asimilare la noua lume artistică, cele două surori Codreanu îl regăsesc pe compozitorul Marcel Mihalovici, cunoscut probabil în cercurile artistice bucureștene. Noul grup de tineri artiști români ajunge, natural, în contact cu deja faimosul Constantin Brâncuși, cu care Irina ajunge să studieze. Deși sculptorul, nefiind profesor, nu accepta ucenici în atelier, este înduplecat în cele din urmă de curiozitatea și dorința tinerilor săi compatrioți și primește trei românce în ucenicie: pe Irina Codreanu, Margareta Cosăceanu și Milița Petrașcu.
Alături de compozitorul Marcel Mihalovici, Brâncuși începe să frecventeze spectacole de teatru de revistă din strada Gaîté. Apropierea dintre cei doi și strânsa relație dintre maestru și ucenici, transformă atelierul sculptorului într-un spațiu familiar. În această atmosferă relaxată, tinerii artiști intră în contact cu multe personalități, printre care și compozitorul Erik Satie. Tot aici, compozitorul Florent Schmitt o va prezenta pe Lizica fostei dansatoare în trupa lui Diaghilev, Ida Rubinstein, care îi propune un rol de figurație în drama Martiriul Sfântului Sebastian, scrisă de Gabriele d’Annunzio special pentru ea. Lizica nu va practica mult timp figurația și se va impune ca interpretă încă din 1921, în evenimente de înaltă ținută, ca inaugurarea Universității de Cinematografie și serata de gală din sala cinematografului Convention din arondismentul XV, care reunesc artiști din cele mai importante teatre ale Parisului.
În 1922, în antractul unui eveniment la care poeții Antonin Artaud, Céline Arnaud, Marcel Sauvage sau Max Jacob citesc fragmente din propria creație, Lizica interpretează „dansuri excentrice”, printre care prima Gymnopedie de Erik Satie, Două muzici de Jean Wiener și Lento de Marcel Mihalovici.
În urma acestor evenimente și datorită asocierii cu compozitorul Jean Wiener, în data de 23 mai 1922 la sala Pasdeloup, Lizica este vedeta spectacolului Fragmente de dans, care marchează noua estetică a dansatoarei. Constantin Brâncuși o fotografiază în atelierul său în timp ce interpretează Gymnopediile lui Erik Satie și îi creează „un costum ritmat prin jocuri de linii, realizat din bucăți de pânză cu model în dungi, prinse cu ace de siguranță”.
„Pentru sculptor, Lizica ― sau Țiganca, cum o poreclea el prietenește ―, prin mișcările ei, când unduitoare, când sacadate, se integra perfect în ansamblul sculpturilor sale și crea prin acest costum o notă de noutate printre formele ovale la care lucra sculptorul.
Numai o operă a sculptorului, Vrăjitoarea, ar putea să evoce pe Lizica dansând în atelier, dar nu să o reprezinte prin reproducerea costumului sau a siluetei. În 1922, Brâncuși începe să sculpteze într-o creangă solidă de nuc tăiată exact la baza a două brațe, o operă aparte prin forma ei geometrică complexă. Un coif pus pe un cap fără trăsături care se prelungește cu un picior asimetric; de o parte și de alta a conului, la bază, sunt dispuși doi cilindri orientați înspre spate. Această operă, foarte puțin comentată rămâne cu atât mai misterioasă cu cât ea nu se poate încadra în nicio serie și în niciun alt subiect tratat de sculptor.” (Doina Lemny ― Lizica Codreanu, o dansatoare româncă în avangarda pariziană)
Anul 1923 aduce multe oportunități Lizicăi. Originalitatea ei este remarcată rapid, iar mișcările îi sunt descrise ca fiind cubiste, ingenioase și grațioase. Reprezentația sa de dansuri originale românești și cubiste de la un dineu organizat sub patronajul lui Constance Maille și Jean Cocteau nu trece neobservată.
Este invitată la Marele Bal transmental/travesti organizat de Uniunea artiștilor ruși în celebra sală Bullier, unde va interpreta o coregrafie de Mihail Larionov. Programul îi includea și pe Goncharova, Delaunay, Léger, Tristan Tzara, Nina Peyne, iar fraza “balul va fi filmat și fiecare va fi uimit de ciné-portretul Pathé” confirmă și prezența celei de-a șaptea arte cu ocazia acestor manifestări futuriste.
Prezența Lizicăi la seratele-spectacol se va intensifica. Într-o serată dedicată poetului Boris Bojniev va dansa într-un costum creat de Sonia Delaunay, pictoriță care trece prin faza de experimentare a conceptului de „teatru al culorii”.
Delaunay o consideră pe Lizica cea mai potrivită pentru eseul intitulat Dansatoarea cu discuri, datorită puterii sale de sugestie și a abilității de a imprima suplețe unui costum rigid, alcătuit din discuri și semi-discuri. Lizica reușește să domine costumul, depășind prin posturi armonioase rigiditatea acestuia, fiind numită de Delaunay o „eliberatoare a imaginației”.
Delaunay o va recomanda pe Lizica cineastului René le Somptier pentru rolul lui Pierrot Éclair [Pierrot Fulgerul] în cine-romanul Le Petit Parigot [Micul Parizian], după un scenariu de Paul Cartoux și Henri Decoin. Sonia creează costumele și decorurile, iar rolul principal este interpretat de Georges Biscot.
Lizica exploatează încă o dată creația Soniei Delaunay și accentuează un dans al culorii, prin alternanța planurilor și a motivelor geometrice: ea devine un arlechin futurist al cărui guler este format din trei discuri enorme flexibile, propunând o ritmicitate cromatică proprie, deja recognoscibilă.
Deși un rol episodic, Pierrot Éclair marchează perioada de apogeu a activității sale de dansatoare.
