Muzeul de Artă Constanța a sărbătorit Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie 2026, printr-o suită de evenimente: workshop-ul experimental Cuvânt. Simbol. Veșmânt, în cadrul căruia elevele atelierului de design vestimentar de la Palatul Copiilor din Constanța, coordonate de prof. Anca Pașa Deaconu, au creat costume din materiale neconvenționale, imprimate cu fragmente din poemele lui Eminescu; un concert de muzică clasică românească, cu influențe folclorice, susținut Andreea Bratu la pian și Cristina Dinescu la vioară, repertoriul fiind compus din piese de Ciprian Porumbescu, Ioan Dobrinescu și Ioan Scărlătescu; vernisajul expoziției personale Unpacked a artistei Emilia Persu și lansarea noului album-catalog Muzeul de Artă Constanța, publicat în condiții grafice de excepție la Editura Monitorului Oficial, la finalul lui 2025, și care a fost prezentat de conf. univ. dr. Mona Momescu, de la Facultatea de Litere a Universității „Ovidius” – cea care a semnat și versiunea engleză a volumului – și, din partea muzeului, de către directoarea Lelia Rus-Pîrvan și muzeografa Cristina Gelan. 

Expoziția personală Unpacked a artistei Emilia Persu, curatoriată de Mălina Ionescu, muzeograf la Muzeul Național de Artă Contemporană, a fost prezentată anterior, în noiembrie 2024, la Galeria Galateca din București. Expoziția de la Constanța a ocupat toate cele patru săli de la parterul muzeului. Originară din Constanța, absolventă a Academiei de Artă București (azi UNArte) în 1998, secția pictură, la clasa prof. Florin Mitroi, Emilia Persu trăiește și lucrează la București. S-a impus printr-o susținută activitate expozițională, atât ca pictor, cât și ca grafician, deținând chiar și funcția de președinte al Filialei de Grafică a Uniunii Artiştilor Plastici din România (în perioada 2010–2012). 

Titlul expoziției, Unpacked (în română, despachetat), trimite la teoria pliului formulată de Gilles Deleuze în Le Pli, Leibniz et le baroque (1988), la acel „țesut al sufletului” plin de „pliuri obscure” – de unde probabil și predilecția artistei pentru negru –, la raportul dintre văzut / vizibil și nevăzut / ascuns. 

Motivul recurent al cutiei este semnalat de Mălina Ionescu, curatoarea expoziției: „Unpacked are ca primă premisă (…) imaginea cutiei ca spațiu al depozitării, dar și ca soluție plastică, strat care acoperă un conținut sau care se deschide pentru a-și dezvălui conținutul. (…) O a doua premisă a proiectului este o observare asumată și concluzivă a unui mod de lucru și de raportare la actul artistic (…), de parcurgere și implicit acumulare de experiențe diferite, formatoare și transformatoare: locuri, obiecte și situații generatoare de amintiri”. 

Se ajunge astfel la tema fundamentală a memoriei, cea care arhivează în straturi suprapuse, odată cu trecerea timpului – ca un palimpsest –, ceea ce artista numește „fuioare de gânduri”, toate acele amintiri / experiențe care i-au marcat existența și pe care le livrează privitorului, cu fiecare lucrare, asemenea unor „colete”, dar printr-un proces de „despachetare”. În scopul omogenizării discursului – la nivel tehnic și conceptual –, expoziția traversează un amplu arc temporal, incluzând atât lucrări de început, din perioada licenței, pe care artista a intervenit ulterior prin repictări, cât și lucrări recente, create în ultimul an.      

Cutia, așa cum se vede, poate cel mai bine, în lucrarea Unpacked (15_18, acrilic / pânză, 114×146 cm), este prezentă în două ipostaze majore: un cub în perspectivă (în partea dreaptă) – ca obiect nedespachetat – și un cub deschis în partea stângă – ca o cutie desfăcută. Perspectiva este (aproape) izometrică în dreapta, în timp ce în stânga e mimată cu candoare și spirit ludic perspectiva inversă (ca în icoanele și mozaicurile bizantine). Formele liniare se definesc prin incizii, care fac vizibil albul pânzei, sau prin trasee grafice fluide cu pastă albă, suprapuse peste fondul negru. Într-o lucrare din aceeași serie, Unpacked (14_18, acrilic / pânză, 103×141 cm), cutia cubică pare prinsă într-un fel de plasă care se scurge din partea superioară și dezvăluie o parte a conținutului, un fel de forme circulare, albe sau de diverse nuanțe, aplicate în relief, ca niște capete de tuburi de culori. 

Seria Unpacked prints (imprimări despachetate) folosește ca suport chiar cartoane de ambalaj, cu acele striații specifice, ca referință directă la funcția de împachetare, peste care sunt lipite coli pictate cu elemente amorfe sau geometrizate. În seria Undefined (nedefinit), câte un fragment textil colat creează centrul de interes compozițional prin propria lumina caldă, în timp ce alte două picturi în acrilic, ambele intitulate New White (noul alb), conțin câteva mici elemente luminoase, circulare sau prismatice, rezultate, de data aceasta, din albul cald al pânzei suport, rămasă neatinsă de pensulă, restul fiind acoperit integral de negru. Lucrările din seria Unpacked Signs (semne despachetate), care domină în ultimele două săli, apar ca schițe spontane pe hârtie, cu diverse structuri, preponderent angulare, prezentate elegant sub folii de plexiglas. 

Dominanța negrului în lucrările Emiliei Persu poate fi văzută într-o lungă filiație în istoria artei: de la „picturile negre” ale spaniolului Francisco de Goya pe pereții din Quinta del Sordo (Casa surdului), traducând spaima de dinaintea morții, la fabuloasele Carceri d’invenzione (închisori imaginate) – serie de 16 gravuri cu arhitecturi fantastice, de inspirație livrescă, a italianului Giovanni Battista Piranesi, pe fundalul acelui Gothic Revival al romantismului secolului al XIX-lea –, și până la picturile francezului Pierre Soulages, „maestrul negrului” din secolul XX, care considera că instrumentul său predilect este lumina reflectată de negru, numindu-și demersul outrenoir (dincolo de negru). În spațiul românesc, împăstările cărnoase ale materiei picturale amintesc pe alocuri de o altă artistă originară din Constanța, prematur dispăruta Ecaterina Vrana. Geometriile fruste, în tușe largi, negre, din seria marilor picturi în acrilic pe pânză Overlap (suprapunere) din prima sală își găsesc corespondențe în unele lucrări ale artistei Hedda Sterne din anii 1950, când aceasta descoperea New York-ul ca pe un organism tentacular, sau, mai aproape în timp, în anumite lucrări ale lui Nicolae Comănescu (ca cele din expozițiile sale din ultimii ani, cu clădiri industriale abandonate). 

Cred că undeva, în adâncul ființei sale, Emilia Persu a rămas copilul care privește cu uimire lumea din jur, încercând să îi pătrundă misterele, încă „împachetate”, și să descifreze sensul profund și ascuns al existenței.