Nil Mladin, cel mai recent câștigător al bursei „Moștenitorii României Muzicale”, propune pentru seara de 6 iunie la Sala Radio un program care mi-a atras atenția: Sonata op. 53 Waldstein de Ludwig van Beethoven, 7 fantezii Op. 116 de Johannes Brahms și Le baiser de l’Enfant Jésus de Olivier Messiaen.

Vrând să văd ce-i cu el, am aflat doar că e absolventul Colegiului Național de Muzică „George Enescu” din București și al Academiei Regale de Muzică din Londra. Poate esențial, dar totuși prea puțin ca să elucidez misterul din spatele avatarurilor lui, de la adolescentul pletos care cântă Bach, Medtner și César Franck până la călăuza dostoievskiană de azi prin tărâmul spiritual messiaenesc. M-a lămurit chiar el, printr-o conversație amplă deghizată în interviu. Îi mulțumesc pentru că m-a lăsat să intru în mintea lui; am descoperit (încă) un tânăr muzician care merită să fie ascultat și cântând, dar și vorbind.

Programul recitalului tău cuprinde partituri foarte cunoscute, dar foarte rar abordate pe scenele românești. Prezintă-ne piesele pe care urmează să le interpretezi și spune-ne de ce ai ales să le combini în acest fel? 

Primele schițe ale programului au început cu Messiaen. M-am tot gândit ce repertoriu aș vrea să prezint publicului românesc și, în același timp, ce m-ar reprezenta pe mine în fața publicului. Am început să descopăr muzica lui Messiaen în timpul pandemiei și am avut ocazia să o aprofundez la Londra sub îndrumarea Joannei MacGregor, unul din puținii specialiști ai acestui compozitor. Studiindu-l, am simțit că redescopăr pianul. Messiaen a încercat să reproducă tot felul de efecte sonore: cântul păsărilor, sunetul clopotelor și de multe ori ritmurile hinduse și sonoritățile extrem de similare instrumentului muzical balinez Gamelan. M-a atras și ideea de a învăța un ciclu de piese atât de masiv și complex și mi s-a părut momentul oportun să acumulez cât mai mult posibil în timpul lockdown-ului. Mi s-a părut o muzică atât de complexă, încât am simțit cum îmi modifică mintea și am vrut să văd cât de departe pot merge. Fiind foarte greu de memorat, majoritatea celor care o cântă folosesc partitura pe scenă. Eu îmi propusesem să memorez câte o piesă din acest ciclu în fiecare săptămână (ceva oarecum nerealist pentru că diferă foarte mult ca lungime: unele durează 2 minute, altele 13). Am început să mă identific cu Messiaen la un nivel profund și personal, în special cu elementul spiritual din muzica lui. 

Inițial, am vrut să fac un recital integral Messiaen, eventual cu câteva minute de Enescu (Carillon Nocturne), dar mi-am dat seama că ar fi prea mult dintr-o dată pentru publicul românesc și că această infuzie trebuie făcută treptat. Programul pe care l-am ales într-un final nu este deloc mai prejos de primele schițe care conțineau doar Messiaen, ci dimpotrivă, piesele se completează extraordinar de bine una pe cealaltă. Cu sonata Waldstein mă aflu tot într-o zonă a spiritualității. Ofer un început impunător, olimpic, este o muzică a zeilor, care prin armonia sa pură mă ajută să dau un ton pozitiv și plin de energie în recitalul meu. În contrast cu sonata Waldstein, am ales Fanteziile Op.116 ale lui Brahms, care balansează programul și ne oferă spațiul necesar de introspecție, contemplație asupra unei game largi de stări interioare profunde, completând perfect energia primei piese din program, dar și reactivând apetitul pentru ultima piesă, Le Baiser de l’Enfant Jésus.

De unde interesul tău pentru repertoriu mai neexplorat și de ce crezi că unele piese nu ajung să facă parte din repertoriul, să zicem, standard? 

Nu putem să cântăm toți Balada 1 de Chopin. De fapt, putem, dar e redundant. Nu susțin deloc această abordare de a face muzică, aduce mult a Pink Floyd – Another Brick in the Wall. Mai ales în contextul competițiilor unde, sincer, este vorba de o toceală absurdă care e, în majoritatea cazurilor, concentrată doar pe acuratețea tehnică. Această lipsă de explorare poate că ar fi și unul din motivele pentru care unele piese nu ajung să facă parte din repertoriul standard. Dar interesul meu pentru Messiaen nu a venit din această cauză, ci prin simpla descoperire a muzicii lui, cu care am simțit într-un mod foarte natural cum m-aș exprima. Simți foarte rapid ce rezonează cu tine și, fără să vrei, îți imaginezi cum ar suna sub degetele tale. Chiar dacă o anumită piesă nu ar fi pe gustul multora, tu simți că dacă ar asculta-o cântată de tine, ai putea convinge pe oricine.

Ce momente muzicale sau, mai larg, experiențe estetice semnificative din copilărie te-au făcut să alegi pianul?

Am fost înconjurat de artă de când m-am născut. Primele simptome în direcția muzicii au apărut foarte devreme, prin bucătărie, jucându-mă cu oale, cratițe și capacele lor, lovindu-le și ascultând efectele sonore, unele cu sunet de înălțime mai greu de determinat, altele cu un sunet mai cristalin. Foarte similar cu muzica balineză de gamelan. Aceste simptome nu s-au oprit nici acum, mă fascinează în continuare sunetele obiectelor din jurul meu. Au urmat primele lecții de pian și imediat primele concursuri. De atunci, pianul a devenit principala preocupare în viața mea. Am avut marea șansă să dau de o profesoară minunată, Viorica Nistoroiu, cu care m-am pregătit temeinic până la terminarea liceului și datorită căreia am reușit să intru la mai multe facultăți în Marea Britanie. Am ales Academia Regală din Londra, unde am studiat cu Joanna MacGregor și Florian Mitrea, dar și cu numeroși pianiști consacrați care vizitează regulat RAM (Royal Academy of Music) pentru a susține masterclass-uri.

Deși ai început conservatorul în România, ulterior ai continuat studiile la Royal Academy of Music, Londra. Ce te-a determinat să pleci și care sunt diferențele dintre învățământul muzical românesc și cel britanic? 

Nu aveam în plan să încep conservatorul în România. Nici la Londra. Inițial mă gândeam la Viena, dar ulterior am început să explorez și mediul academic din Marea Britanie, care mi s-a părut mai prietenos decât cel de la Viena, și am virat către Londra. Însă n-am știut că admiterile se dau cu aproape un an înainte, și am decis că cel mai înțelept ar fi să merg la conservatorul din România câteva luni, până la următoarea sesiune de admiteri din Marea Britanie. Niciodată nu am comparat conservatorul din România cu Royal Academy of Music. La RAM, competiția și nivelul sunt foarte ridicate. Este normal, selecția se face din sute de aplicanți, fiind aleși doar câțiva. Financiar nu mi-am permis să merg, dar m-a ajutat Dumnezeu și am primit burse integrale la toate facultățile la care aplicasem.

Care sunt întâlnirile care ți-au influențat parcursul? 

Întâlnirea cu atât de multe culturi diferite adunate la un loc la Londra m-a fascinat și a aprins în mine o dorință de a cunoaște cât mai mult din fiecare cultură în parte. Asta m-a motivat să curez un proiect la RAM, în care diferiți muzicieni, fiecare dintr-o țară/cultură/religie diferită, trebuiau să cânte ceva specific culturii lor, punând accentul pe elementul religios. Am numit acest proiect ‘Babel’. Aș adăuga și prietenia mea cu Jonas Stark, pe care l-am cunoscut la Londra și care a avut un impact major în anii mei petrecuți acolo, cu provocări prietenești, discuții filozofice, colaborări, râs și cu mult sprijin.

Pe cine admiri?

Pe mama și pe tata. Pe tata și pe mama. Pe părinții mei. Din toate punctele de vedere, ei sunt un exemplu pentru mine, pentru frații mei și pentru oricine. Profesional, etic/moral, artistic etc. Aici chiar am avut noroc.

Cât și cum studiezi?

Mă joc mult, încerc să nu repet, ci să studiez. Dar de cele mai multe ori experimentez, improvizez. Diferă mult și în funcție de ce urmează în calendar. Dacă peste câteva zile am concert, atunci va fi un studiu mai steril, dar am și perioade când îmi permite timpul și intru în bulking phase, când acumulez mai mult repertoriu.

Interpretarea trebuie să îți dea impresia unui act de creație, nu a unei reproduceri. Cum reușești să eliberezi interpretarea de multele ore de studiu și s-o păstrezi vie? Cât ești dispus să riști atunci când ești pe scenă?

La maxim. Chiar dacă poate să nu iasă. Știu asta. Pe scenă sunt ca la cârma unei corăbii, sunt responsabil de călătoria pe care o ofer publicului, o aventură plină de peripeții. În acele momente, port în palmele mele emoțiile fiecărui om din sală, îmi place asta și nu mă pot abține să nu surprind publicul cât mai mult, experimentez ad-hoc și mă surprind și pe mine.

Pregătirea pentru concursuri este un proces complex la mai multe niveluri: tehnic, psihologic, emoțional. Prin studiu nu numai că poți ajunge la descoperiri muzicale valoroase, dar acesta poate reprezenta și un context în care ajungi să te cunoști mai bine. Cum ți-au modelat competițiile personalitatea artistică și cum te-au ajutat să te redescoperi? Cum îți gestionezi emoțiile?

Competițiile te disciplinează prea mult, nemaivorbind de faptul că șterg din personalitate. Singurul lucru bun este deadline-ul care te împinge de la spate, dar un artist cu adevărat pasionat nu are nevoie de o astfel de motivație. Muzica este un mod extrem de profund de comunicare, este ca o forță gargantuană magică, în fața căreia toți suntem vulnerabili. Nu poți să faci o competiție din asta. În momentul în care ai pus muzica în contextul unei competiții, ai omorât-o. Există curse de cai, de mașini. Sunt o fire competitivă, dar nu în contextul muzicii. N-am simțit o redescoperire personală prin competiții. Încerc să-mi gestionez emoțiile prin a-mi propune să nu le gestionez prea mult sau, mai simplu spus, prin a nu mă opune lor. Gestionarea emoțiilor cred că are mai multă legătură cu vârsta și, în mod ideal, cu experiența acumulată. Mă rog să am răbdare și cu timpul voi înțelege mai bine cum să lucrez cu emoțiile. Pe scenă, ele sunt la o intensitate mare mereu și cel mai probabil așa vor rămâne.

Ai în plan participarea la alte competiții internaționale?

Nu cred.

Vocile critice spun că generația nouă de pianiști, cea care bifează competițiile internaționale, are tendința de a cânta sportiv; există tehnicieni foarte buni, dar nu mai există poeți ai pianului. Ce părere ai tu despre estetica lumii în care trăim și cum vezi tu generația ta de muzicieni?

Da, este adevărat. Mă întorc la Another Brick in the Wall. La Royal Academy of Music am putut să văd acest fenomen îndeaproape. Mulți pianiști foarte buni, unul și unul. Unul Maserati, unul Ferrari, altul Aston Martin. Doar fără personalitatea acestor mașini. Eu, ca pianist, mă dezvălui total. Cânt așa cum sunt. Poate să nu fie cel mai confortabil lucru, dar în momentul în care simt că tind să cad în acel fenomen menționat mai sus, mă sperii și fug tare pentru că îmi doresc mereu să rămân eu.

Ești în perioada de tranziție dinspre parcursul academic spre cel profesional. Cu ce dificultăți se confruntă un pianist la început de drum? 

Majoritatea se confruntă cu instabilitatea financiară. Motivul nu ar fi neapărat acela că din muzică, muzica clasică nu se poate câștiga, ci mai degrabă că nimeni nu te învață cum ai putea să faci asta. Aici este pus carul înaintea boilor. De fapt, facultățile nu te pregătesc pentru această tranziție. Parcursul profesional în artă, muzică, ar trebui să înceapă în același timp cu cel academic sau cel puțin înainte ca cel academic să se termine. Sincer? Sunt lucruri mult mai importante decât cariera care, dacă nu sunt cum trebuie puse în ordine, devine foarte greu să te mai concentrezi pe a face artă. În artă te joci ca un copil, acesta este marele avantaj, dar asta vine și cu această instabilitate. Eu mă bucur că am luat în serios și acest aspect și mă îndrept tot mai mult către un stil de viață care, de fapt, îmi oferă luxul și libertatea de a fi artist. Adaug și faptul că începi să fii artist în momentul în care pui deoparte tot ce ai învățat în mediul academic și începi să faci cum vrei tu. Toți marii artiști au făcut așa și au și spus-o. Un exemplu perfect este Picasso.

Dacă te-aș ruga să-mi creezi acum un playlist din 10 titluri (orice gen muzical), ce piese ai alege? 

Îmi este greu. Ascult orice. Nu neapărat pentru că îmi place orice, ci din curiozitate. În ultima perioadă ascult mult Jazz, încerc să cunosc cât mai bine toate standardele, dar și să devin cât mai familiar și să înțeleg limbajul muzical al unor artiști (pe care de altfel îi admir demult): Tigran Hamasyan, Brad Mehldau, Bill Evans, Friedrich Gulda, Jacob Collier, Cateen (Hayato Sumino). Toți aceștia cad de fapt sub umbrela improvizatiei.

Stephen Hough, Daniil Trifonov, Marc–André Hamelin, printre alți pianiști astăzi, dedică timp și compoziției. Tu compui sau ai vrea să compui? 

Da. Mereu mă joc creând diferite forme, improvizez, îmi place să mă desprind de partitură. Dar nu am pus pe foaie încă nimic. Păcat. Am doar câteva înregistrări, care reprezintă o parte infimă din ce am improvizat. Dar am în plan să mă dezvolt serios și în această direcție.

Dacă ai putea întâlni pe oricare pianist din istorie, care ar fi acela și ce l-ai întreba?

Nu știu. Nu m-am gândit niciodată. Nu am această dorință.

Părinții tăi sunt artiști vizuali. Pe tine ce alte forme de artă te inspiră? Cum îți place să-ți petreci timpul liber?

Și eu desenez și pictez. Și vreau să fac asta mai mult, chiar să combin arta vizuală cu muzica. Dar nu se încadrează la „timp liber”. În timpul liber, îmi planific scurte călătorii (2-3 zile) în diferite locuri pe glob pe care vreau să le vizitez. Ultimele destinații au fost Israel, Palestina, Cipru. Dar ele pot fi și călătorii mai mici, de obicei la mănăstiri; merg destul de des la Mănăstirea de la Căldărușani, care e mereu alegerea perfectă pentru un moment de reculegere, mai ales când apune soarele. 

Spune-ne ceva despre tine care nu are legătură cu muzica.

Aparent, totul are legătură cu muzica, dar de fapt este o încercare de a lucra la starea sufletească în relația cu Dumnezeu. Vreau să învăț să citesc notația neumatică și să cânt muzică psaltică. Momentan, sunt doar isonar.

Încă din cele mai vechi timpuri, muzica a însoțit cele mai importante momente din viața comunității: ritualurile, nunta, funeraliile etc. Care crezi că e rolul muzicii pentru omul modern?

Continuă să însoțească aceste momente din viața noastră, dar într-o lume modernă dominată de tehnologie și de ritmul alert al vieții cotidiene, rolul muzicii cred că este mai relevant ca niciodată. Muzica este această forță uriașă care oferă o modalitate unică de exprimare și conexiune emoțională, dar care poate fi folosită atât în bine, cât și în rău. Sunt destul de convins că nu prea poți schimba rolul muzicii, ea rămâne un element fundamental al vieții moderne, aducând emoție și semnificație în fiecare aspect al existenței umane.