Am cunoscut-o pe Maria Katerina la un concurs școlar de poezie. Era elevă de liceu, dar poezia ei avea deja vocea unei autoare formate: tensionată, matură, plină de imagini puternice și o claritate a suferinței care rareori apare atât de devreme.
Acum este studentă la UnArte București și mi-a declarat că „fiecare poezie scrisă de mine este despre descompunerea trupului și negarea sa în context cu alții.”
Am invitat-o, ulterior, să participe la festivalul „Poezie la nisip”, iar momentul ei de lectură – poemul „Elektra” – a fost magnetic. Nu doar poezia în sine, ci prezența ei scenică, intensă, profund trăită a captat instant atenția publicului.
Poezia Mariei Katerina este un amestec de senzualitate neiertătoare și corporalitate dezvăluită fără filtru. Prin voce confesivă, dar controlată, Maria Katerina creează un univers poetic dens, traversat de răni, de întrebări nespuse. Repetiția, incantația și contrastul între sacru și brutal construiesc o poezie care nu explică, ci se manifestă. Vocea este polifonică rostită cu aceeași inflexiune pasională și control poetic remarcabil pentru o debutantă. O voce care tulbură, provoacă și – poate cel mai important – promite o traiectorie poetică distinctă.
Iulia Pană

viața iconografului a trecut neexaminată.

după ce am paralizat-o
mi-am mâncat propria inimă
avea gustul pielii Lui în franjuri
ce se lipea și se dezlipea
cu un sunet final
de parcă ai călca pe o
surcea uscată.
în artere
e o lipsă completă de gingășie.
am ajuns să cerșim la gleznele istoriei
să turbăm din iubire
și să nu mai punem viața
jos.
l-am privit pe dumnezeu în ochi
l-am pictat cu blana neagră de animal
cu pielea oglindind ca un bolovan de crom
se târa pe picioarele mele
„te-aș salva” mi-a spus
si te-am văzut acolo, în frescă
tu pedeapsă,
tu binecuvântează-mă
spală-mă
te-am văzut și
m-am născut
în deșert, am mâncat
îngeri
și am secat râuri de apă sfântă.
am erodat munții,
am făcut din apă – vin.
și totuși nimic nu s-a schimbat.
băi golan bizantin
cum pictezi mâna arhanghelului
care nu are mână?
cum treci bătrâne neobservat de tine,
în propria viață?
ca un lepros neatins
nici de lapte, nici de duh.

îmi pun întrebarea asta în fiecare primăvară.

în mintea sosiei:
bubele apei, erodate în pâcla grea
ce apasă ca un balerin lucioasa scenă.
ai îngropat corabia, crinolina ta grea și
alte lucruri mâloase, cețoase precum
aripile de smoală ale îngerilor, înghețul maritim, alergarea fără rost, spuma.

scafandrul a trecut, a văzut și a pășit
în indestructibila mocirlă, și-a retușat
numele de șapte ori la rând, a învățat
să iubească ce înspăimânt-acut.
sub nivelul simțului, desparți
valurile psihicului ud, vacant.

ioana d’arc, mi-ai omorât mintea.
ascultă vântul, ascultă roata ce se întoarce.
doar visele îmi aparțin, în rest
te plimbi de-a lungul meu, mă deschizi
ca pe un drum lung,
pe care tot eu autostopez:
care este cântecul tău?

și dacă îl pierzi, nu închide ușa.

în care nu se termină în măcel și sfâșiere, iar Luna mai reînvie încă o noapte.

elektra,
    am ascultat jazz sălbatic astăzi și m-am gândit ca la moarte la tine.
elektra,
    notele zburau prin cameră ca niște insecte trebuia să fi fost acolo.
trebuia să fi auzit.
elektra,
    de ce ai rămas în acea casă și nu ai venit aici? și ție ți-e sete dar eu vreau
mai mult, teatrul imens al brațelor tale. uită-te la mine, ai văzut destul.
m-ai stricat.
elektra,
    uite ce mi-ai făcut acum că am rămas doar cu tine în metrou, un
accident de avion iminent, două suflete în aer, fără sfârșit. nu
ai rămas destul de mult încât să-mi dai un epilog. ai ucis-o și acum?
ce a rămas din ea? o bucată infimă. te-ai rupt ca o haină.
elektra,
    profeții te caută. poartă suflete goale și păr fin pe stomac, doi arhitecți
pe perna unui inel de logodnă. toate semnele duc spre memorie, dragă.
întreb frenetic de preoteasa purtând o valiză.
elektra,
    sunt tatăl tău, sunt iubita, sunt un pistol.
elektra,
    pe drumul dintre texas și new england am văzut fatalități importate ce
mi-au vorbit de dorul pământului, genii cu ochi de strigoi, infernuri ce
plângeau în ceașca de cafea amară și își declarau propria viață
elektra,
    am privit răni sub formă de prieteni vechi ce spun „nu-i destul!”
ce poartă trei nume, trei lucruri prea grele: iubirea (surdă), revolta,
elektra,
    un cer oxidat ca o lingură se aruncă de pe boltă și îi cere unui astronom
să îl iubească. îmi amintesc petele de sudoare de pe ceafă.
„aparții lumii, iar dacă mori, îi spune cerul, rădăcinile vor alăpta bestii
iar planetele vor fi sorbite cu gust de noroi încins”.
elektra,
    te urăsc. te-aș săruta. rupe-mă.
elektra,
    fugim în patru labe pe pământul ud. invidiez pernele pe care oamenii își
așază visele. m-am întâlnit cu criminali și poeți și femei de serviciu,
m-am depărtat de trup și l-am pus pe tavă cu toate bogățiile mele.
m-am uitat în ochii dezbrăcați ai creatorului și totuși, gura mea se usucă
când vorbesc despre el.
elektra,
    oamenii sunt înecați de propaganda fericirii. am trecut prin capetele lumii
înghițite de violența mascată și totul a rămas la fel.
elektra,
    ce vrei de la lume? îți brăzdează pielea frigul din cer? îți roade stomacul
vina? te iert așa cum ești și cum ai fost când te-am găsit.
elektra,
    acum simt miros de tutun și e așa o prospețime în lume. luna e constantă.
am visat marea înghițindu-mă și scuipându-mă la loc.
elektra,
    în amintirile mele miroși a periferii și a vin îndulcit.