Dragoș Drăghici (n. 2009) termină clasa a VIII-a și a câștigat de curând secțiunea gimnazială a concursului național de poezie „Gellu Naum”, unde a fost de departe, alături de Maria Istrate (elevă de clasa a VI-a pe care am publicat-o în numărul precedent al revistei), cel mai vibrant și mai clar în expresie și intuiții poetice. Ruptura pe care o produce începutul adolescenței, izbucnirile și arderile intense ale acestei etape pot asigura unui tânăr cu un asemenea talent combustibilul necesar pentru a scrie lucruri remarcabile, iar Dragoș se vede că se găsește într-un moment foarte prielnic pentru poezie. Să vedem ce urmează. (Claudiu Komartin)
trei culori – mucegai monocromatic
(sau proces verbal pentru discuția cu făt-frumos)
(oamenii fericiți nu ard aici, făt-frumos)
nu vreau să îi simt mirosul de carne intrată în putrefacție.
nu vreau să îi simt atingerea rece pe piept și să mă chircesc de durere.
îmi trosnește fiecare os al cutiei toracice,
ca niște sticks-uri nesărate.
aștept să se termine și să apari
călare pe un cal alb. să mă duci la tine la castel.
(oamenii fericiți nu colcăie de viermi, făt-frumos)
îmi îndeasă o bucată de pânză tricoloră în gură,
continui să țip și încep să o mestec. mă înec cu ea.
zac în cenușă și mă zbat, iar tu te uiți la televior,
de pe canapeaua cu imprimeu floral.
(oamenii fericiți nu mor pe bordură, făt-frumos)
morții sunt înșirați pe asfalt
și așteaptă ca ultima sticlă de bere să atingă podeaua
și să se transforme în cioburi ude.
dansăm pe sticla verde până ne sângerează picioarele,
și atunci, ne întindem în balta gălbuie de pe podea
și te visăm, cu părul tău vâlvoi, cum ne bagi într-un sac menajer,
ca să ne duci departe. cât mai departe.
(oamenii fericiți nu mor la spital, făt-frumos)
„știri de ultimă oră”. variante posibile: furt & crimă & omor & frică
la ce e bună fericirea? despre fericire nu poți să scrii.
fericirea o păstrezi, dosită bine, în ciorapii rupți la călcâi.
(oamenii fericiți nu mai pot să scrie, făt-frumos)
ai uitat de noi, de zmeu și chiar și de cosânzeana ta,
ne-ai lăsat să ne descompunem la poalele carpaților.
din corpurile noastre cresc cartiere de blocuri gri
unde te așteaptă încă un copil.
totul e gri și se cam deteriorează
stau în jos, cu fața afundată în nămol.
mă chinui să mă ridic și nu-mi mai place.
nu mai țip în pungă – punga țipă în mine,
îmi cuprinde organele interne și le aruncă în râu.
plutesc în apa maronie
și visez un pește care înoată în punga din mine.
am un pește auriu în stomac,
trece în rinichi și-mi moare în urechea stângă.
(nu-mi îndeplinește nicio dorință)
respir mizerie & gândesc mizerie & văd mizerie,
iar peștele meu
se sufocă cu o bucată de mizerie,
ce mi-a fost introdusă în corp
de către o altă bucată de mizerie umană.
aud peștele cum se trezește din morți,
pentru a-mi reproșa că l-am făcut să înoate
spre o groapă comună
umplută cu aer și pungi de plastic.
***
plutesc cu burta-n sus,
printre cadavrele cu ochii cândva limpezi.
mă înec în smoală și detergent,
visele îmi devin colorate, ochii mi se tulbură
și mă balansez pe o sfoară murdară de cânepă.
(nu mai am aer & nu mai pot să respir)
ne vedem miercuri
(era cald și mirosea a portocale și a ciocolată)
un fir alb de fum îmi pătrunde în corp
și văd încețoșat.
pe strada cu patru benzi plouă,
dar mă adăpostesc acolo,
în a doua bancă de la geam, a treia de la perete,
sub posterele cu bandă dublu-adezivă lipită pe spate.
oamenii din afișe îmi fac cu mâna
și îmi șoptesc un secret.
e ceva despre un câine cu ochii cruciș.
unul e albastru și unul, portocaliu.
fug pe holuri și topesc ceară roșie
pe gresia albă,
ca să găsesc drumul înapoi.
am luat markerul gros
și mi-am încrustat pe mână un poem albastru,
ca să mă pot recunoaște când plec.
și s-a sters încet.
(mult prea rapid)
și clădirea cu două uși laterale s-a prăbușit,
ca un turn din pisa, înclinat prea tare.
văd doar ruine, și e pustiu, dar încă aud râsete de copii,
din buncărul anti-bombă
în care ne-am baricadat într-o noapte,
când s-a aprins culoarea albastră
la semafor.
(ne vedem miercuri)
