Revista Tomis

Muanis Sinanović

Facebook
Twitter
WhatsApp

Muanis Sinanović (n. 1989) este un poet, scriitor și critic sloven. În prezent lucrează la librăria din localitatea Trbovlje, unde locuiește cu soția. A publicat patru volume de poeme, câștigând trei premii majore pe plan național. Poemele sale au fost traduse în mai multe limbi străine, fiind incluse și în antologia Mein Nachbar auf der Wolke (Vecinul meu de pe nor), publicată la Hanser Verlag din Germania anul trecut. Începând cu 2023 pregătește programul literar al Centrului Cankar, una dintre cele mai prestigioase instituții culturale din Slovenia.    

Venirea verii

Vara va trece în marele păcat al fumatului. Nemții vor veni pe cai negri, fiecare cu propriul său Weltanschauung. Nicotina va provoca Weltschmerz. Nimic nu va fi interzis, nimic nu va fi permis. Moartea va fi lentă, atotprezentă și neevidentă. Căile vor fi prăfuite, aranjate, pline de hârtoape, autostrăzi și alte asemenea. Bărbații din provincie vor spune: „Mi-a plăcut monstrul dumneavoastră”. Își vor dori sânge. Nu se vor teme de propria moarte, deoarece nu vor fi conștienți de ea. Vom trăi la poalele munților. Grăsimea va fi aidoma cauciucului. Încă. Adversarii giganților vor scotoci prin cenușa, gunoaiele și pământul de pe cealaltă parte a munților. Va trebui să ne cățărăm pe munte, să postim cu aer. Să construim observatoare. Căsuțe din lemn. Să ne căsătorim acolo. Să mergem devreme la culcare. Să mâncăm puțin. Să nu prizăm nimic. Înainte de sfârșitul verii va fi sfârșitul lumii. Vom rămâne așa cum am fost.

Deșert

noaptea înțeleptul șade-n fața
intrării-n grotă,
sorbind din cafeaua neagră,
mângâindu-și barba.
când quarcurile trec prin el,
vede că există teamă-n ei.

luna strălucește mai puternic
pe spatele dealului. de acolo, 
din așezare, se aud sunetele
unei petreceri. deșert cosmic.

Venirea toamnei

Iar la urmă zăpada va cădea 
la fel ca-n ultima mie de ani.

Vlado Kreslin, Anul ăsta toamna va fi aspră

În fiecare toamnă, ochiul se ascunde adânc sub frunze. 
Pupila-i e gât. Pielea devine somnoroasă,
iar noaptea cresc flori ce dispar dimineața.
Ochiul e istorie. N-are chip, iar cine-l
descoperă, în privirea lui nu poate 
detecta o ironie adâncă. Cu timpul, suprafața lui
umedă începe să înghețe. Copiii se dau
cu patinele pe ea. Apoi încep să îmbătrânească.
Sunt tot mai pierduți. Ochiul îi sperie
tot mai tare. Doar cei care se tem cel mai tare, dar
totodată au cea mai mare încredere în tot ceea ce nu-i ochi,
sunt mai puternici decât el.

Zbor de noapte

lui Ben Jelloun

Cel mai mult ne temem de propriul
rău. Ne deschidem ca vântul să sufle prin noi.
Nu sperăm. Viitorul e superstiție.
Însă, cu toate astea, suntem puternici, puternici
și căliți de vânturile ce aleargă
prin noi. Suntem case cu uși mari
și ferestre mici. De aceea trebuie
să le lăsăm căscate,
crăpături negre din care apoi
erup valuri de lumină pură,
valuri ce obosesc. Într-o bună zi
ne-ar plăcea să devenim ca minusculele lumini
din mare, vizibile din avion
în timpul unui zbor de noapte.

Pasaje subterane, șine

Pasajul subteran semiobscur al gării.
Cineva care mi-a purtat pică odată.
Îl cunosc după mers.
Fiecare are mersul său.

Se întoarce. Nu-i el.
N-are fiecare mersul său.

A doua zi, frunzișul de octombrie 
acoperea meandrele râului.
Stinsul strigăt solar de peste dealul
abrupt. Drumul ducea oriunde.

La barieră sau în golf.

La poalele muntelui

În fiecare noapte, dublurile noastre se cațără pe munte. Doresc să vadă ritualul. Aud clopoțeii oilor ce umblă de colo până colo, neliniștite, prin luminișuri. Noi suntem în baruri sau pe la casele noastre. În fiecare noapte, dublurile noastre se cațără pe munte, dar noi nu știm asta. Pândesc licuricii verzi. Merg pe lângă cabanele de munte cu geamuri luminate. Nu știu dacă sunt sau nu primitoare. E tăcere în spatele pereților. Uneori, în timpul conversațiilor nocturne, avem senzația că se mai află cineva în camerele noastre. În fiecare noapte, dublurile strigă de pe munte că nu e niciun ritual. Glasurile lor se pierd în vânt.

cafea

toată ziua cerul a fost uniform
plumburiu. ca înaintea unei furtuni. dar n-a fost furtună.
doar a picurat rar, dar persistent, de parcă acolo sus 
cineva ar fi agățat o cârpă umedă. în fiecare oră
au căzut câțiva stropi. ne trezeam periodic,
iar în sufragerie era de fiecare dată ecranul albastru,
cu mesajul: lipsă semnal. așteptam ceva
ce vine peste zeci de ani. ceva terifiant,
care ne va schimba cu desăvârșire viața.
știam că unii vor fi murit până atunci.
auzeam anumite strigăte, ordine și mișcări.
era bătălia pe care cerul o ducea împotriva noastră.
încet ne asedia și pregătea încercuirea.
vântul trântea ferestrele și ușile.

seara, când în sfârșit s-a dezlănțuit furtuna, luam micul dejun.

apoi ne-am spus noapte bună
și ne-am dus la culcare, deoarece dimineața devreme
trebuia să mergem la lucru.

în ziua următoare am aflat că
toți visaserăm râuri năvalnice de cafea tare, care-și răspândea aroma
prin toată valea.

traducere de Leo Ciocan

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: