Michael Kleber-Diggs (n. 1968) este un poet și eseist american, născut și crescut în Kansas, autor al volumului Wordly Things (2021). Predă creative writing și a fost, printre altele, instructor la Atelierul de Scriere al închisorii din Minnesota. Locuiește în Minneapolis. 

traducere de Alex Higyed

Sfârșitul programului

Un băiețel negru pe bancheta unei mașini de poliție
peste drum de liceu’-n care-nvață fiică-mea,
cu mâinile-ncătușate la spate: mi-e greu
să-l privesc așa. E o după-amiază plăcută
aici printre cei ce-nfloresc – zăpada scânteind, soarele
coborând în cel mai bun cartier din oraș. Am
prieteni care stau în zonă așa că-s sigur că mă-ncadrez
printre bogătani și profesori. Dar el?
Abia supraviețuiește de pe-o zi pe alta, și mă privește
din situația pătimașă în care se află de parcă mi-ar spune: Nu-mi trebe mila ta!
Canarul într-o mină de cărbune, un negru într-o conductă,
viața lui mereu în celule. S-a băgat când nu trebuia
în sistemul nepotrivit – tragedii care se intercalează.
În oglinda retrovizoare, mă întâmpină
propria piele ca o țintă și oftez. Sunt nervos, supărat.
Până când copilașul meu urcă lângă mine,
fericită pe cât se poate înainte să-i arăt scena
să-ntreb ce-a făcut băiatul. Cine, Felix?
E de treabă. Câteodată poate să fie rău.
Cred că e-n liberare condiționată. Asta e tot ce are de spus.
Îi mângăi brațul, pornesc mașina, și conducem
mai departe. Căminul nostru stabil nu e departe de-aici. 

Sursa încrederii mele

Vast cer, cer albăstriu. Ocean liniștit și uscat
cerul. Număr trei șuvițe-n nori.
Deschid toate ferestrele ce le posed
larg. Un aer primăvăratic colindă prin camere:
un vesel copil. Vecina mea se pregătește
de zor pentru o furtună inevitabilă.
Își înfășoară copertinele. N-a mai
udat gradina. Și tot așa
De mai bine de-o săptămână. În fiecare zi
avem aceeași conversație.

Pregătește-te, îmi spune,
Am eu o presimțire.
De regulă îi răspund prin statistici.
Ei n-au de unde ști, îmi spune, Ei n-au
de unde. Noaptea-mi permite
cele mai mici acte de violență. Umplu
un vas cu apă până la refuz.
Aștept în curtea ei întunecată și-i slujesc
florile. Un vânt blajin
mă cuprinde ca o haină.

Îmi iubesc vecinii cum mă iubesc pe mine

Hoinăresc dându-le străinilor sfaturi.
Grăbește-te! le spun. Sau, Poartă o cască!
Copii care au nevoie de sfaturi de la părinți le primesc de la mine.
Adolescenți îmbrăcați în negru la miezul nopții, prezenți
dar nu văzuți ca bufnițele, au primit cuvintele mele drept îngrijire.
Când urmăresc o femeie în vârstă cu haina larg desfăcută,
nu ezit în a striga: Încheie-te! Vreau tot ce e mai bine
pentru ea. Am învățat cum e cu iubirea prin vorbe dure, mustrări
scurte și mâini obosite și puternice. Oglinda retrovizoare
ascunde priviri celeste, devastate, nu ale mele; mâna
puternică ce închide fereastra nu e a mea – e
a mea. Iubirea e istorie plus dorință. Iubirea e stăpânire.
Ar trebui să te înșface. Când îi dai drumul în lume,
te lovește înapoi ca o palmă de aer rece.
Uneori se ivește sub forma unui om,
îndepărtându-se, țipând.

După ce ai plecat

greutatea absenței tale
s-a prefăcut într-o gaură neagră care se-nvârte
în jurul amintirii a ceea ce-ai fost – însuși
o gaură neagră. Undele au încrețit
foaia neatinsă a spațiului și a timpului.
Tată, pierderea ta e o planetă
ce orbitează ceea ce ar fi putut să fie.
Nu-mi pot da seama dacă singurătatea e
un măreț corp divin sau un vid
astfel încât să nu poată ieși nimic din el. Știu
aceste forțe au o masă și mișcare
care pot îndoi, chema, sfâșia țesuturi –
perturbă ritmul luminii
pentru un miliard de ani.

Superman și fratele meu, Spiderman și cu mine

Fratele meu și cu mine am fost crescuți de părinți educați din clasa muncitoare,
născuți la unsprezece zile după asasinarea lui Martin Luther King.
Casa noastră voia să fie un spațiu pașnic – fără cultura armelor, fără
arme. Chiar și atunci, oamenii știau că negrii dintr-un oraș alb aveau nevoie
de mai mult decât de speranțele părinților lor pentru a fi în siguranță; au înțeles
ce-nseamnă neînțelegerile. Chiar și atunci, negrii au fost împușcați
prin parcuri în timp ce se jucau jocuri de copii. Deci, când am împlinit opt ani,
în loc de pistoale cu apă, am primit capete de supereroi pufoase care împroșcau
apă din gură când apăsam pe trăgaci.
Ne delectam cu ideea că legende din benzile desenate ne scuipau prietenii
la comanda noastră. Erau băieții albi din cartier cu pistoalele
și revolverele lor care trăgeau mereu mai puternic și mai departe,
împotriva lui Superman și a fratelui meu, Spiderman și a mea.
Am dat tot ce-am putut până am obosit.
1976, anul bicentenarului, vara nu dădea semne că
se va termina vreodată, dar toamna vine mereu.
Cu o lună înaintea zilei mele de naștere, tata a fost împușcat
și omorât în biroul său. A fost stomatolog. E un motiv pentru care
vă spun asta. A fost educat și din clasa muncitoare cu un motiv.
Nu vreau să mă gândesc că tata a făcut ceva rău. Vreau
să vă concentrați pe altceva – proiectele părinților noștri
au fost oricum neterminate; nu e niciun sanctuar în acest teatru.
Pierduți de luni bune în dormitorul nostru, insula disperării noastre,
am început să ne obișnuim cu o pierdere care încă se resimte, să ne cheltuim
alocațiile pe benzi desenate, am visat la spații primejdioase
care au devenit plăpânde, am încercat să dezgropăm speranța dintr-un munte al disperării.

Gloria Mundi

Vino la înmormântarea mea îmbrăcată ca
atunci când mergi toamna prin pădure.
Poți ajunge după cum ți-e programul; îți dau voie
să întârzii, chiar dacă n-ai un motiv întemeiat.
Dacă ziua mea vine când ai alte planuri, te rog
ocupă-te de ele în locul meu. Sărbătorește-mă
acolo – bucură-te de moment. Ai grijă de ce-i în grădina ta. Trăiește
frumos. Nu te opri. Gândește-te la mine ca fiind pentru totdeauna parte
a unei perioade, a unui loc, a unui colectiv. Amintește-ți de mine
în povești – nu prima, nici ultima dată când ne-am văzut,
undeva la mijloc. Timpul nostru aici e scurt.
Și eu sunt – un lucru lumesc printre alte lucruri lumești – 
doar o parte din șapte milioane. Fă-mă și mai insignifiant.
Dă un alt scop trupului meu. Amestecă-mă cu pământ și sămânță,
îngrășământ pentru un puiet. Fă ca rămășițele mele să fie utile,
minunate. Lasă-mă să înfloresc și să mă retrag, să cresc
și să mă prăbușesc, lasă-mă să fiu frumos și totuși
efemer, precum sunt arborii, precum sunt anotimpurile.