Nikola Madžirov (n. 1973, Strumica) este un poet, eseist și editor macedonean care a debutat în 1999 cu două volume foarte bine primite, Zaklučeni vo gradot (Blocat în oraș) și Nekade nikade (Undeva nicăieri), iar de atunci a fost tradus în numeroase limbi, fiind considerat unul dintre cei mai reprezentativi poeți sud-est europeni ai generației sale. Pentru Premesten kamen (Piatra strămutată, 2007) a primit în Germania Premiul „Hubert Burda”, iar antologia Remnants of Another Age a apărut în America acum doisprezece ani cu o prefață de Carolyn Forché.

traducere de Claudiu Komartin

Ochiul
lui Vasko Popa

Deschide un singur ochi –
orizontul se află în ochiul închis.

Deschide scoica –
nicio singurătate nu va evada.

Pietrele de pe fundul râului sorb timpul,
peștele mort înoată către soare.

Deschide un singur ochi.
Lumea e un copac tânăr crescut pe-un șantier,
ferestrele sunt râurile incertitudinii noastre.

Deschide cerul.

În mâini țin o casă –
un loc de rugăciune în grădina unui spital.

Crucea istoriei

M-am dizolvat în cristalele unor minereuri nedescoperite,
trăiesc în orașe, invizibil
ca aerul dintre două felii de pâine.
Rugina de pe marginile ancorelor
mă conține.
În mijlocul furtunii sunt un copil
ce-ncepe să creadă în zei.
Sunt asemenea păsărilor migratoare
care se-ntorc mereu, fără să fi plecat de fapt vreodată.
Vreau să exist printre verbe continue,
în rădăcinile care dorm
la temelia caselor abandonate.
În moarte vreau să fiu un soldat
de-o neștiută inocență,
crucificat de istorie
pe o cruce de sticlă:
prin ea, în depărtare, poți zări flori.

Perfecțiunea celor uitați

Granițele s-au infiltrat în mine
așa cum o rază de soare străpunge
ochii unui cerb sfârtecat.
Privirea mea a lunecat pe apa de ploaie
în ghivece goale,
amintirile mi-au perforat pieptul
pentru a alunga rămășițele unor cuvinte. Până și tusea
mi-a fost un strigăt după cineva plecat.

Am reușit să dorm pe bănci de o fragilă evidență,
să fiu solidar cu steaguri ce fluturau în absența vântului
și să nu trăiesc din perfecțiunea
celor uitați. Am reușit să rămân tăcut
deși nu am privit niciodată icoana unui sfânt
cu degetul dus la buze.

Liniștea vine din altă parte

Când aud seara glasul mamei mele moarte,
convoc cerbii să-mi stea alături –
ei care-nțeleg toate limbajele fricii
fără să rostească un singur cuvânt.
I-aș invita în curtea schimbărilor tăcute,
întrebându-i despre păcatele celor nenăscuți,
despre distanța dintre sângele
a doi inamici după încheierea războiului.
Le-aș cere să zăvorască tăcerea –
taină a ochilor deschiși.

Am văzut vise

Am văzut vise pe care nimeni nu și le amintește
și oameni jelind la mormintele greșite.
Am văzut îmbrățișări într-un avion ce se prăbușea
și străzi cu venele deschise.
Am văzut vulcani adormiți mai mult decât
rădăcinile arborelui genealogic
și un copil căruia nu-i e frică de ploaie.
Doar pe mine nu m-a văzut nimeni,
doar pe mine nu m-a văzut nimeni.

O moară de vânt pe mormânt

Aș îngropa distanța dintre mormântul meu și fructe,
aș arunca o piatră în fântâna absenței
așteptând apoi sunetul acela care e al memoriei.
Aș da foc tuturor adevărurilor moștenite,
aș umple toate năvoadele abandonate
cu haine prea mici pentru
corpurile și dorurile noastre care-au crescut.

Aș tăia granița ca pe iarba sălbatică ce cuprinde
relicvele copilăriei și ale trecutului previzibil.
Aș fi una cu gheața, cu apa, cu aburul, cu vidul.

M-aș trezi acolo unde ziua se-ntoarce
căutând uitarea,
unde umbra mea nu trădează
adâncul râurilor și al rănilor,
departe de visele tuturor cotropitorilor
de tăceri, de limbi și de statui.

Aș tăia umbra dintre mormântul meu și celelalte lumi.

Sunt o moară de vânt privind direct în soare.