Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Louise Glück

Louise Glück (1943-2023) a primit în 2020 Premiul Nobel pentru literatură „pentru vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală”. Autoare a treisprezece volume de poezie, două de eseuri și a unei opere de ficțiune, a fost una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană a ultimei jumătăți de secol. Cărțile ei au fost distinse cu premii prestigioase în Statele Unite și Europa, iar o antologie masivă din poezia pe care a scris-o între 1962 și 2012 va apărea la anul în colecția „Anansi. World Fiction” a Editurii Trei.

traducere de Anastasia Gavrilovici

Apus

Cât e ziua de lungă, lucrează la moara unuia dintre verii lui,
așa că atunci când ajunge seara acasă, se așază în dreptul ferestrei,
de unde vede un singur moment al zilei, apusul.
Ar trebui să existe mai mult timp pentru asta, să stai și să visezi.
E întocmai cum spune vărul lui:
Trăitul – trăitul nu-ți dă răgaz să stai locului.

La fereastră, nu lumea, ci un peisaj în formă de pătrat
reprezentând lumea. Anotimpurile se succed,
fiecare vizibil doar câteva ore pe zi.
Lucruri verzi urmate de lucruri îngălbenite urmate de albul de necuprins –
abstracții aducătoare de mari plăceri,
ca smochinele pe o masă.

La asfințit, soarele coboară ca o vâlvătaie, scăpărând între plopi.
Vara, apune foarte târziu – uneori abia mai poți sta treaz.

După care totul se năruie.
Pentru încă puțin, lumea
e ceva de văzut, după care doar ceva de ascultat,
greieri, cicade.
Sau, alteori, ceva de mirosit, aroma lămâilor, a portocalilor.
După care somnul ia cu sine până și asta.

Dar e ușor să renunți la lucruri în felul ăsta, experimental,
preț de câteva ore.

Deschid degetele –
Las totul să dispară.

Lumea ce poate fi cuprinsă cu vederea, limbajul,
foșnetul frunzelor în noapte,
mirosul ierbii încă netăiate, al lemnului ars.

Le las pe toate să dispară, după care aprind o lumânare.

Holul

Există o ușă deschisă prin care se întrezărește bucătăria –
mereu răzbate câte-un miros încântător dintr-acolo,
dar ceea ce-l țintuiește pe el e de fapt căldura acestui loc,
cuptorul dogorind în mijlocul ei –

Așa arată viețile unora.
Căldura e în mijloc, atât de constantă încât nimeni n-o bagă în seamă.
Dar cheia pe care o ține el în mână deschide altă ușă,
iar de partea cealaltă nu-l așteaptă nicio căldură.
Așa că o face el – el și vinul.

Primul pahar e pentru că a ajuns acasă.
Simte mirosul de tocană, mirosul de vită marinată în vin roșu și coajă de portocală.
În dormitor, soția lui îi adoarme pe copii, fredonând un cântec de leagăn.
Bea încet, lăsându-i timp soției să deschidă ușa, cu degetul la buze,
lăsând-o să se năpustească nerăbdătoare spre el, să-l ia în brațe.
După aceea e rândul tocanei.

Dar paharele următoare o fac să dispară.
Ia cu ea și copiii; apartamentul se face iar mic, cum era la început
El a găsit pe altcineva – nu chiar o altă persoană,
ci un alt sine care disprețuiește apropierea, ca și cum intimitatea căsniciei
e o ușă pe care doi oameni o închid împreună
și niciunul nu mai poate ieși singur, nici soția, nici soțul,
astfel încât căldura rămâne blocată acolo până când cei doi se sufocă,
ca și cum ar locui într-o cabină telefonică –

După care vinul se termină. Își dă cu apă pe față, mai face câțiva pași prin apartament.
E vară – viața putrezește de atâta căldură.
În unele nopți încă aude o femeie cântându-le copiilor;
în altele, în spatele ușii de la dormitor, corpul ei gol nu există.

Primavera

Primăvara sosește repede: peste noapte
prunii înfloresc,
aerul cald se umple de păsări care ciripesc.

Pe pământul arat, cineva a desenat un soare
cu raze țâșnind de jur împrejur
dar pentru că fundalul e pământul, soarele e negru.
Nu poartă nicio semnătură.

Ah, în curând totul va dispărea:
trilurile păsărilor, mugurii firavi. În cele din urmă,
pământul însuși va urma numele artistului întru uitare.

Cu toate astea, intenția artistului
e un spirit de sărbătoare.

Cât de frumoși sunt mugurii florilor – simboluri ale vieții care dăinuie.
Păsările se apropie cu nerăbdare.

Trudă

Cât e iarna de lungă, doarme.
După care se trezește, se rade –
îți ia ceva timp să devii din nou bărbat,
în oglindă, părul negru i-a năpădit fața.

Pământul e acum ca o femeie care-l așteaptă.
Marile speranțe – asta e ceea ce-i leagă,
pe el și pe această femeie.

Dar acum trebuie să lucreze de dimineață până seara pentru
a dovedi că merită ceea ce are.
La prânz: e obosit, îi e sete.
Dar dacă se oprește acum, nu va avea nimic.

Transpirația care i se prelinge pe spate și pe brațe
e ca viața ce se scurge din el
fără ca nimic altceva să o înlocuiască.

Trudește ca un animal, după care
ca o mașinărie, fără să simtă nimic.
Dar legătura nu se va rupe niciodată
deși acum pământul i se împotrivește, sălbăticit de căldura verii –

Se lasă pe vine, afundându-și degetele în pământ.

Soarele apune, se lasă întunericul.
Acum că vara s-a dus, pământul e tare și rece;
pe marginea drumului, din loc în loc, arde câte-un foc.

Nu rămâne nimic din dragoste,
doar înstrăinare și ură.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: