Iordan Eftimov(n. 1971, Razgrad) a debutat cu volumul Метафизика на метафизиките (Metametafizică, 1993) și este asociat cu grupul de la „Literaturen Vestnik“, împreună cu care a definit estetica postmodernistă în literatura bulgară post-comunistă. A mai publicat 11 индиански приказки (11 povești indiene, 1998); Жена ми винаги казва (Soția mea spune mereu, 2005); Сърцето не е създател (Inima nu este un creator, 2013); Доказани теории, окончателни експерименти (Teorii demonstrate, experimente finale, 2018) și Преди да измият кръвта (Înainte ca ei să spele sângele, 2022), având ca temă centrală războiul din Ucraina și din care fac parte poemele ce urmează.

traducere de Livia Nistor

Acesta nu este primul război

Acesta nu este primul război
în care atribuim inamicului tot
ceеа ce noi înșine am făcut.

Acesta nu este primul război
în care siluim fete
să conceapă copii din sângele nostru.

Acesta nu este primul război
în care dronele sunt încărcate
să comită asasinate,

nu este nici primul război
cu proiectile ghidate cu precizie,
care sapă cratere de zece metri.

Acesta nu este primul război
cu bombe cu implozie
ce transformă apartamente în interiorul unui cristal de cuarț,

nici primul război
cu zăpadă de foc
din fosfor alb, ce se revarsă peste zone rezidențiale.

Acesta nu este primul război
ale cărui mine vor pluti cu deceniile
în oceane – ca niște sticluțe turtite cu mesaje.

Acesta nu este primul război
ale cărui corăbii scufundate vor fi mărturii neprețuite
despre femeile visate și entuziasmul soldaților care au trăit cândva.

Acesta nu este primul război
în care nivelăm cu excavatoare grămezile
de piese lego ale unui oraș asediat anterior,

lăsând sub ruine mii de cadavre
negăsite și, chipurile, nerevendicate.
Corpuri care nu există, dar care duhnesc.

Acesta nu este primul război
în care detașamente de roboţi eficienți
curăță câmpurile minate.

Poate că este primul război
cu o centrală nucleară capturată,
transformată în cap de pod

pentru a trage nestingherit
asupra orașului din apropiere
desemnat ca inamic.

Întotdeauna mai este loc pentru a inventa ceva.
Nu e adevărat că poeții au scris deja totul
și ție ți-a rămas doar să reciclezi.

Schimb de prizonieri de război și de cadavre

Ei propun ca în schimbul unui soldat de-al lor capturat
să ne dea doi prizonieri întregi – o mamă și copilul ei sau
frate și soră, care, în opinia lor, să fie evacuați prin singurul
dintre posibilele coridoare umanitare
şi prin lagăre de filtrare.

Noi le sugerăm să-și ia cadavrele și
să se ducă la naiba.

Dar nimic nu se întâmplă în mod firesc – ei nu își vor
cadavrele, le-ar plăcea mai mult ca ele să fertilizeze pământul
nostru, în plus o înmormântare fără corp este mai ieftină și
mai elegantă.

Noi nu vrem să facem schimb între soldații lor, cu buzunarele
pline de absorbante, tablete, mașini de spălat și borcane
de nutella, și civilii noștri arestați,
care s-au predat de bunăvoie.

Atunci ei ne spun că și soldații lor sunt
de fapt civili – din moment ce nu au fost instruiți,
n-aveau cum să știe că vor fi trimiși pe un front real,
ci au crezut că vor trage și ei în joacă, ca la poligonul
din Luna Park, iar în schimb vor primi măcar
un urs de pluș pentru copiii lor sau un BMW trofeu
pentru toată familia.

Noi spunem însă că nici cadavrele lor nu sunt
cadavre, ci niște pachete bine ambalate în frigidere,
așa că nu se vede dacă strigă în bureată sau
cecenă (în cazul în care recunosc existența acestor limbi).

Să nu își facă griji – se vede de unde au venit
gloanțele. Dar tocmai asta îi neliniștește cel mai
mult.

Diomede, sau Huliganul

Toată lumea și-l amintește –
nu putea să vorbească, să se îmbrace,
nici măcar să mănânce singur.
Dar fără el nicio luptă nu era completă. Motor!
Atena îi dăduse cândva abilitatea
să deosebească în luptă
cine este muritor și cine este zeu.
Și chiar îi sugerase să fie neîndurător cu
frumuseţea însăși.

Și el i-a nimicit. Cu o lance
i-a retezat limba lui Pandarus –
fierul frenetic trecuse peste dinții albi
ca prin polistiren.

Pe Euripil l-a lipsit de simetrie,
tăindu-i brațul cu tot cu umăr,
în timp ce fugea pe câmp.
Pe Enea l-a rănit în asemenea hal, că recuperarea lui
părea imposibilă
chiar și la cele mai scumpe clinici.
Se arunca în luptă ca apele unui baraj rupt –
iar ai săi
se țineau departe de sabia lui.
În Hades i-a trimis pe doi dintre fiii lui Priam,
înainte să-i vină rândul Afroditei –
cea cu sâni tresăltând.
Și ca un barbar și-a aruncat sulița, fără să se gândească.
I-a rupt încheietura mâinii, din care a început să curgă
un sânge divin transparent
(zeii nu beau vin ca sângele lor să nu devină
din stacojiu negru).
Aici Apollo a venit în fugă și l-a luat pe Enea.
Afrodita s-a retras la refugiul ei din munți,
iar înaintea lui Diomede apăru deodată
soțul ei Ares.
Dar Diomede tot nu s-a oprit – l-a străpuns în vintre
cu o suliță.
Strigătul a mii de războinici răniți a ieșit
din gura lui Ares,
furia îi era comparabilă cu o furtună,
un armăsar care își rupe hamurile,
și a părăsit în grabă câmpul de luptă –
încă unul în rândul celor ce se plângeau
tatălui atotputernic:
s-o înfrâneze pe Atena, care inspira curaj muritorilor.
Bine că era iute de picioare,
huliganul fusese cât pe ce să-l ciuruiască,
să îl transforme în arici.
Astfel de scene sub formă de videoclipuri și cu rezoluție uimitoare
s-au succedat cu lunile.
E drept – în unele din ele o voce din off
explică atât de repede, fără să dea atenție ortografiei,
că Enea ar fi de fapt Diomede sau că Pandarus nu a căzut în luptă.
Însă cel cu Afrodita rănită
a devenit viral –
aheiții erau lipsiți de gust și luptau nu doar cu femei,
ci cu niște zeițe superbe.