liberă trecere

camerele noastre au trei pereți și, acolo de unde ar trebui să vină lumina,
draperii groase pe care ni le-a dăruit cineva care s-a gândit la binele nostru,
                                                                                                     la frumusețe.
eu sunt un organism subteran, eu sunt un organism iubitor de lumină,
tragem și împingem draperiile alungând și primind soarele.
când vin vocile, izbiturile, pocnetele, scrâșnetul de cauciuc,
potrivim cu degete ferme deschizătura.
sunetele, apa, tot ce pătrunde pe dedesubt, printre,
o lumină pieptănată, aerul rece. apoi mirosul: de pământ, de cicade.
a fost destul ca draperia să se tragă puțin, din neatenție, laoparte. cenușiul ei,
împietrirea, căutătura. dacă le atingem, valuri de praf,
mici roiuri de insecte inerte, mirosul unor țigări fumate cine știe când.
draperiile groase, dincolo de care se petrec atrocități, delicatețe,
maree, șase planete vizibile pe cerul nopții senin, o femeie incendiată,
stomatologi plătiți în dinți de aur, abuzuri, arta.
amândoi iubim draperiile, și draperiile cern (lumină, dezastre,
ceapă călită, vanilie, țipătul unui copil, plânsul părintelui său)
până pe fundul sitei rămâne puțin,
ceva ce înghiți repede cu oleacă de apă,
eu sunt un organism subteran, un organism iubitor de lumină.
sub becurile cu firișoare roșiatice în care,
dacă mă uit suficient,
văd inima becului repetându-mi bătaia.

factotum

ciorbițe, sărmăluțe, chifteluțe, fripturică.
poți să ai încredere, tăticule și mămico, zeama ta perfectă
o să-l aducă acasă pe micul nefericit.
cafeluța de dimineață, cele două degete de lapte rece, lapte de hipsteri.
aspicuri, cozonac, ouțe umplute, vinete cu cașcaval, secta feroce
a celor care cred că mâncarea e mai puternică decât voința și învinge
deochiul, paralizia, boașele umflate, SM-ul lui Gabor Maté,
că pune fire invizibile de oxitocină și dopamină în cuibușorul creierului
și mintea, gentrificată, refuză să zboare, își crește fese rotunde,
își pune surâsul de Buddha, face grounding.
mamele cu basmale, bărbații anxioși cu șorțulețe, toți butucii de gambe
făcându-și mugurii anotimp după anotimp înaintea mașinilor de gătit.
ficățeii cu masala, mirosind a parc industrial în timpul celui mai puternic val de caniculă,
puiul cu usturoi, sărbătoarea ghetoului, care risipește întunericul și aduce pacea.
cine gătește iubește, cine mănâncă este iubit.
la masă, scrobit în țoalele cele mai bune, cu părul lipit de creștet, stă un mieluț.
în fața lui, cu bărbuță simpatică, soarbe din pahar țăpișorul.
în oglinda farfuriilor, nările largi, cearcănele capătă linii fine, ochii în care n-a căzut
niciun accident cu victime și nicio alunecare de pământ și nicio prăbușire a pieței
sunt clari, ochii absorb frumusețe, frunzulița de pătrunjel, carminul sfeclei,
mandala de pilaf. aici se iubește, aici viața este un apus de soare și-un răsărit de poveste,
aici nimeni nu tânjește, nimeni nu are vreo carență de vitamine.
suntem recunoscători, linguri și furculițe în dreptul chakrei soarelui,
ne cinstim corpurile, cei care te ajută să faci din trupul tău un templu sunt
umbra Domnului pe pământ,
pe cuvânt,
mâncăm în tăcere,
carnea din vârful furculiței
tremură de plăcere.

unde ești tu

ți-e mai frică de scrisul meu
decât de invaziile extraterestre, abia așa aș defini lașitatea.
unde ești tu este ineficiența, organul rigid, ochiul de sticlă.
dacă aș spune că astăzi am văzut cea mai frumoasă cucuvea,
ar trebui să zic că n-am văzut-o în satul unguresc.
nu-mi amintesc culoarea unghiei tale, nu mai știu dacă dinții tăi erau strâmbi,
sexul, muzica lemnului cu care însoțeai anume cuvinte de care hârtia se sfiește,
dacă ar fi s-acceptăm că hârtia simte mai multe ca inima.
unde sunt eu e o casă mică, ceață, frunze pentru un ceai gros,
o casă mică în care îmbătrânește o femeie mică
și nebunia ei cât pistilul dulce de caprifoi.
unde ești tu este linia frontului analog
spre care nu privește niciodată femeia adusă de umeri,
carnea și ațele ei care nu opresc niciodată țăcănitul declanșatoarelor,
iar altcineva, cu scule și dispozitive și fire extraordinare,
înregistrează, trage cadre, montează și, la capăt,
dă tuturor explicație, sens, recompensă.
unde sunt eu doare numai în locurile unde este permis să doară,
un zoo portabil al durerii. firicele de nutrienți, căpețele de combustibil,
numai cât să ragă o dată, când se crapă de ziuă, să spunem,
și numai cât să facă o păsăruică ciugulindu-și
nepăsătoare penele să zboare deodată, iradiată de spaimă.
unde ești tu se găsește mașinăria care transformă entropia
în reeluri tonice, în care bărbații se întrec pe ei înșiși și ura,
în care bărbații îmblânzesc natura,
planeta modernă pe care se trăiește cu
fisiune, combustie, circuite.
unde ești tu uneori mai rămâne beția corpului mic
zvârcolindu-se-n praf, într-o după-amiază de vară,
despre care nimeni nu-și mai amintește nimic.

plastic, sticlă, metal, hârtie

acum, când stau lângă pubelele colorate
cu trei sacoșe de pânză
cu plastic, sticlă, metal, hârtie
trăiesc una dintre victoriile mici și încântătoare,
ca atunci când ții ușa unui moșneag care acum câțiva ani
nu s-ar fi sfiit să te violeze.
o zi are ore destule, dacă-i să cred oamenii mari ai planetei.
după cum ne învață Ecclesiastul,
un timp să produci și-un timp să reintroduci gunoiul în circuit,
viață. poezie. supraviețuire.
când vine din spate, prin întuneric, ultimul lucru
pe care-l vreau e să fac figură penibilă, să fiu sensibilă.
când începe să se zgâiască
cum trec între-o pubelă și alta
cu cât apuc între degete
vântur teorie în minte.
filmul ăla francez cu gagici distruse
care împrăștiau creierii femeilor de treabă
pe ecranele bancomatelor,
încă puțin și-ating un anume număr de pași,
încă puțin și se duce ziua
în care n-am făcut niciun pas împotriva stimei de sine,
încă puțin și-i spun că nu am ambalaje returo,
încă puțin și-i explic că-nțeleg avertismentul lui Ernu,
ce mai pun în gură copiii gunoiului dacă bogații o ard selectiv
și nu ne iertăm unii pe ceilalți.
nu am portofel, e întuneric,
n-am decât un număr de pași și idei fixe.
aștept să terminați, îmi spune, vreau să fac pipi, îmi spune.
nu vrei să furi, să ucizi, nu râvnești la roaba altuia,
nu iei niciun nume în deșert, pipi, zici?
un pipi de copil n-a făcut rău nimănui,
deși mie orice îmi poate face rău cum nici cu gândul nu gândești,
dar tu, tu fă pipi, copilaș,
și se-aude balsam cum face pipi
în spatele pubelelor colorate.
vreau să v-ajut, dați-mi sacoșa.
am piele albă și pentru soare,
și pentru întuneric, deși-n întuneric nu se vede nimic,
dar n-am nimic de dat, nimic de pierdut, viață, poezie, supraviețuire.
în tomberonul negru,
sacoșa cade din mânuțele lui întreagă,
nu plastic la plastic și sticlă la sticlă și poezie la viață și viață la poezie.
chiar mă străduiesc, nu merge așa, pișorcosule.
vocea mea atârnă albă-n întuneric
când eu atârn peste marginea tomberonului negru
o spumă de bere,
abia reușind să prind mânerul sacoșei de pânză,
sunt o rușine pentru rasă, prea scundă, prea puțin zveltă.
e întuneric și am
plastic, sticlă, metal, hârtie, supraviețuire.
chiar mă străduiesc, deși râvnesc, iau nume în deșert,
fac chip cioplit,
mă trec unele care ție nici prin minte nu-ți dau,
viață, poezie, viață,
și-aș ajuta și eu pe oricine
când ziua e pe sfârșite,
dar tu nu m-ajuți,
supraviețuire,
stau cu gunoiul de câteva zile-n casă,
să vezi ce-i acolo, viață, poezie,
tot ce-ncerc să-ți spun e că-i timp pentru toate,
pas după pas, plastic la plastic, clasă la clasă.