Fonotecare

fonotecare, fonotecări (substantiv feminin): Selecționare și racordare a părților utile ale fonogramelor înregistrate pe bandă de magnetofon sau pe film cinematografic. (DEX)

Era o zi frumoasă de toamnă. Dimineața –

– Dă înapoi!

– Unde?

– Înapoi! De la „era o zi”.

– mai puțin obișnuite, sau cel puțin mai rare. Era o zi – 

– Iar te-ai dus. Numără cuvintele, nu le vezi? Vezi s-ul de la „sau”, ferăstrăul ăla grăsuț, pe urmă ț-ul, îl vezi? învață să-ți iei repere. După „rare”, înainte de „era”, vezi că face o pauză mai lungă. Du-te cu cursorul. Lasă semn.

– Drop marker?

– Da. Dar nu-l lipi de „rare”, ce faci? Vezi că are o cocoașă mică de tot – aia-i respirația – lasă-i respirația. Chiar înainte de „era”, vezi unde pun degetul? Respirația o scoți pe urmă, dacă nu-ți trebuie. Drop marker și bagă-l pe viteză 1,25 – de aici nu fonotecăm. Ascultăm.

– De ce?

– Că avem o grămadă de scos, de aia. Și probabil urmează o anecdotă – nimic bun nu începe cu „era o zi frumoasă de toamnă”, ha ha ha!

Ionuț nu râde, doar hârâie un pic. I-a amorțit mâna pe mouse, stau pe înregistrarea asta de două ore, cel puțin. Domnul Iordache miroase a țigări, n-ar vrea o pauză de fumat?

– Nu vreți o pauză de fumat?

– Nu fumez. De ce să vreau o pauză de fumat, dacă nu fumez?

Domnul Iordache îi ia mâna lui Ionuț de pe mouse, setează viteza la 1,50, apasă Play. Cu o energie nouă, o voce nouă – mai pițigăiată, mai sacadată – se răstoarnă din boxe. Domnul Iordache micșorează volumul.

Era o zi frumoasă de toamnă. Anul era ăăăăă ăăăăăăăăăăă

Domnul Iordache e total aplecat pe tastatură, Ionuț se trage înspre stânga și vrea să îi cedeze scaunul, dar e apăsat de umăr înapoi.

– Se ă-ăie. Hai să mai sărim. Notează 36, sărim la minutul 37.

iuuuuuu

– Asta-i o coadă de la un strănut, vezi? A strănutat. Uite aici ca o explozie, uite coada lungă… Hai mai departe. Băiatul ăsta care i-a luat interviul, o să-l cunoști, are boala asta că nu pune întrebări. Îi lasăăă… că te ajută și pe tine, dacă sunt întrebări. Dar nu sunt.

În fine, domnul Iordache găsește o porțiune bună de ascultat, se lasă pe speteaza scaunului propriu. Închide ochii.

– De fiecare dată, absolut de fiecare dată. Fără excepție. De fiecare dată. Acum, la fel – 

Domnul Iordache vorbește cu ochii închiși:

– Când fonotechezi, alegi o variantă și gata. Apasă Stop! Așa. Hai înapoi. De câte ori a spus? Zici că-i actor. Dă înapoi! Nu tăiem acum, o să tăiem toată bucata, doar vreau să-ți arăt. De fiecare dată – una – absolut de fiecare dată – două, poți s-o alegi pe asta, că e mai hotărâtă – fără excepție – trei – acum, la fel – pe asta o lași, că introduce propoziție, dar tot aia înseamnă. Patru. Din experiența mea, când spui ceva de patru ori minți sigur! Ha ha ha.

Ionuț râde un pic.

– Dar îmi place că te-ai dus la cuvânt, începi să înveți. Mai departe!

– Domnul Iordache, am cam obosit. Nu vă supărați, dar am obosit.

– Te plictisești?

– Puțin.

– Dacă te plictisești, poate nu-i pentru tine. Eu nu mă plictisesc și fac treaba asta de douăzeci de ani.

Domnul Iordache nu mai spune nimic, a închis iar ochii și stă rezemat de spetează. Ionuț își ia cana, privește înăuntru, nu mai are ceai. Cursorul e deja la 42, dar în total sunt 68. Cine înregistrează 68, când emisiunea e de 30 de minute? Unul care nu-și face singur fonotecarea. Apasă Play.

Acum, la fel, am pornit-o pe, cum îi zice? Bulevardul ăla lung care – cum îi zice, măi? (Nu știu.) Ăăăă, ce lapsus am, deci dinspre gară, cum vii dinspre gară, ăăăăăă. Măi, ce lapsus. Vii dinspre gară și ăăăă

– Poți să mai sari.

– La 44?

– Nu așa mult, poate ne lămurim care-i povestea și ne ducem direct la sfârșit. Sari 30 de secunde.

Ionuț adună în cap, mută cursorul la 42’50’’. E o problemă și cu scaunul. Șezutul e puțin lăsat în față, te obligă să te proptești în călcâie. Îți încordezi coapsele și fundul, îți amorțesc toate. Play.

– și eu am zis de la început că-i moartă. Moartă, moartă. (pauză lungă) – 

Domnul Iordache deschide ochii.

– De ce-ai dat Stop?

– N-am dat Stop.

Pauza continuă, domnul Iordache o vede și el foarte clar, se apleacă spre ecran. Ionuț dă volumul mai tare. Se aud: un scaun care scârțâie, ceva fâșâit de haine. Probabil cineva care s-a ridicat în picioare. Niciun sunet de la băiatul care ia interviul. Ionuț schimbă viteza la 1. Vocea izbucnește brusc din difuzoare.

–  N-am mai povestit asta niciodată, niciodată. La nimeni. Nimănui. (își drege vocea) Poți să tai, dacă vrei, nu poți? (Ba da.) Mai bine tai, fiindcă nici n-am dovezi. Nicio dovadă n-am. Știu, dar n-am dovezi. – 

Sar amândoi de pe scaune, când explodează o melodie veselă. 

– Futu-i telefonul, zice domnul Iordache. Iartă-mă. Ce face, îl lasă să sune? Cât sună?

Înregistrarea arată că da, îl lasă să sune. Nu se știe al cui telefon e. Sună o dată 30 de secunde, pauză 5 secunde, sună a doua oară 30 de secunde, pauză 5 secunde, din nou… Ionuț dă un zoom out, vede cinci apeluri la care nimeni nu a răspuns și pe care nimeni nu le-a întrerupt. Sare la sfârșit.

Vocea reporterului: V-am rugat să îl închideți.

–  Eu n-am cum să demonstrez că el a fost, dar asta nu înseamnă că nu se poate demonstra. Nu de către mine. Eu n-am dovezi. Dar alții poate au dovezi. Nici nu poți să-i întrebi: tu ai dovezi? Fiindcă dovezile – 

– Mai sari, că înnebunesc.

Ionuț zâmbește, mută cursorul. Se proptește mai bine în călcâie, dă play.

– că e vie. Dar când au chemat Salvarea, cei de la Salvare au zis că e moartă, că are deja… ăăăă… asta… cum se cheamă, măi, când ai murit și ești așa, țeapăn? (rigor mortis) Da, corect. Rigor mortis. Deci trecuse ceva timp. Dar ei nu-și dădeau seama, fiindcă nu era sânge în jur, numai eu mi-am dat seama. Nici n-avea ochii deschiși, erau închiși, de asta nu și-au dat seama. Eu mi-am dat seama. Apropo de asta, ți-am zis că în Armată, când eram în Armată – 

Ionuț mută din nou cursorul și domnul Iordache nu protestează. Mai aterizează ici-colo pe înregistrare, cuvântul „caporal” – sare – cuvântul „apevistul” – sare – tuse lungă de fumător – sare. În fine, bloc compact de cuvinte, alege începutul și dă Play.

– Tu faci ce vrei cu înregistrarea asta, o dai sau n-o dai. Adică dacă o dai pe post. Chiar și așa, cine știe în mâinile cui ajunge. Eu sunt foarte precaut cu înregistrările, fiindcă am trăit. Să spui ceva și să pățești nu știu ce, am trăit. Dar am încredere în tine. Știi cum facem? Îți scriu pe o hârtie. Pe hârtia asta. Toate numele. Îți scriu toate numele pe hârtia asta. Și cum o chema pe ea, și cum îl chema pe el, chiar dacă n-am dovezi. Fiindcă n-am dovezi. Uite hârtia, uite pix. Uite, scriu!

Ionuț și domnul Iordache se privesc în ochi, nemișcați. Aud așa: un scaun care scârțâie, scrâșnituri slabe, un pocnet precis (pixul), o hârtie care foșnește. Zgomotul pixului pe hârtie. Durează o eternitate. Un fel de zzzz slab, Ionuț se întreabă dacă o ureche antrenată poate ghici literele și cuvintele. E ca la Morse, nu?

AI-ul poate. AI-ul poate sigur și o să ne ia joburile tuturor.

Domnul Iordache se apleacă spre Ionuț, îi ia mâna de pe mouse. Face zoom in și zoom out, verifică restul înregistrării dar lasă sunetul să curgă. În fine, zumzăitul pixului pe hârtie încetează. Un singur cuvânt: Gata.

Apoi Clac, fiindcă cineva a oprit înregistrarea. Clac din nou și vocea reporterului. 

Vă mulțumesc că ne-ați primit în intimitatea casei dumneavoastră! (Cu plăcere.) Aici încheiem, cu promisiunea de a reveni și altădată.

– Până nu făcea el un pleonasm, zice domnul Iordache. N-ai ce să-i faci. Tăiem.

Acest interviu face parte din seria noastră, intitulată „Amintiri din tranziție”. Sunt mărturii de suflet, în fiecare marți, de la ora 22. Eu sunt Robert Piticaru și vă mulțumesc pentru atenție.

– Trebuia să spună din nou cum îl cheamă pe invitat, zice domnul Iordache. Ce bou. Dă la început!

Ionuț dă la început. Găsește numele invitatului. În formularea „nimeni altul decât domnul profesor VM!” nu e bine, fiindcă tonul e ascendent. Domnul Iordache îl pune să facă o probă, să se convingă singur – și într-adevăr, se aude lipitura foarte clar. În fine, pe la secunda 33, reporterul spune „acasă la domnul profesor VM” și e mult mai ok. Din altă parte ia un „cu”. Varianta finală:

Acest interviu cu domnul profesor VM face parte din seria noastră, intitulată „Amintiri din tranziție”. Sunt mărturii etc.

Pe urmă Ionuț se duce unde a lăsat semne, taie anecdota cu soția, merge repede, taie partea cu concursul de conferențiar: „nu că nu e interesant, dar prea a lungit-o”, spune domnul Iordache.

În fine, ultimul marker: „Era o zi frumoasă de toamnă”.

– Unde ai cursorul?

– Sunt la… o clipă… da, 29 și 10.

– Dacă tai de aici și până la „acest interviu cu domnul profesor VM”, socotește și semnalul de emisiune, care are 15 secunde, deci?

– Exact 30! Incredibil!

– Nu-i așa incredibil, mai găsește niște ă-uri, nu trebuie să fii la fix. Să aibă timp să se miște fata aia de la emisie.

Scaunul domnului Iordache scârțâie lung când se ridică. Deschide un sertar și scoate un pachet de țigări, o brichetă.

– Sau niște pauze, le mai scurtezi. Ne vedem afară. Bravo.