O sălbăticiune ce mișună prin stuf

În acea seară de iarnă am intrat la Geamuri Multe, o bodegă mizeră construită pe buza falezei. Începusem să prin gustul berii și uneori mă mai opream pe acolo să sorb dintr-o halbă. Aveam șaptesprezece ani și un ficat tânăr. Clienții erau majoritatea pescari, muncitori, zilieri și câțiva alcoolici de cursă lungă. Era o cârciumă foarte ieftină, care funcționa fără autorizație. O anexă de tablă, construită în prelungirea unei case, cu zeci de ferestre de autobuz montate pe fațada ce dădea spre mare. De obicei clienții stăteau singuri la mese, beau și se uitau prin suita de ferestre la mare. Priveliștea era incredibilă. Prin geamurile de autobuz se vedeau cele trei mari golfuri ale Falezei, cu plajele lor largi și apa mării ce se întindea la nesfârșit. Nu-mi aduc aminte ca în tot orașul să fi existat altă cârciumă cu o panoramă atât de cuprinzătoare. Patronul – nea Petrică, fost șofer pe RATC – mai dădea drumul la televizor, dar de obicei acel televizor stătea stins. Nea Petrică nu avea o telecomandă, așa că schimba canalele cu un tac de biliard. Întindea tacul din spatele tejghelei și apăsa pe butoanele minuscule de sub ecran cu o precizie incredibilă. Deși poza într-un tip dur, nea Petrică lăsa uneori oameni ai străzii să mai doarmă acolo după ce închidea. Nu știu dacă primea ceva la schimb pentru asta, dar de multe ori când treceam noaptea pe lângă bodega închisă vedeam prin geamuri vagabonzi dormind pe mesele lipite.

Tocmai terminasem o bere și m-am dus la bar să mi-o iau pe a doua. Afară era un ger cumplit, iar vântul puternic de coastă îl făcea să fie și mai tăios. Nea Petrică dăduse drumul la o aerotermă veche, și singurii clienți care erau atunci în bar se strânseseră la masa de lângă aerotermă. Jetul de aer cald le încălzea picioarele. Când i-am văzut – în drumul meu spre tejghea – m-am răzgâdit și mi-am luat și eu o votcă. Aveam picioarele înghețate și berea rece nu mă ajuta. M-am așezat la masa de lângă masa lor și am luat o înghițitură. Votca avea un gust groaznic, dar imediat după ce am înghițit prima gură i-am simțit efectul tămăduitor. M-am încălzit deodată și am devenit mai relaxat. După încă o gură am devenit atent la conversația bărbaților de la masa vecină, iar după a treia gură am simțit că vreau să mă așez la masa lor. 

Erau trei. Doar pe unul din ei îl știam din vedere. Era slab și uscat, cu un ten de un galben bolnăvicios. Și șchiopăta în timpul mersului. Să fi avut la vreo cincizeci și ceva de ani. Știam despre el doar că e văduv, șchiop și alcoolic. Era a cincea sau a șasea oară când intram la Geamuri multe, însă de fiecare dată îl văzusem la una din mese, sorbind dintr-un pahar cu tărie. Era genul de bețiv în fază terminală care atârnă pe la mesele altora, doar că în acea seară el era cel care făcea cinste. Îl ochisem plătind pentru cele două rânduri de votci ce le aterizaseră pe masă cât timp eu sorbisem din bere. Pe ceilalți doi nu-i mai văzusem nici acolo nici prin Faleză. Unul era un tătar în floarea vârstei, bine legat. Celălalt părea un om al străzii. Deși era tânăr, avea o barbă mare, deasă și încurcată. Deși stătea cu o pufoaică murdară pe el, dârdâia fără oprire. Îi auzeam dinții clănțănindu-i în gură. Când m-am ridicat și am dat să mă apropii de masa lor, bărbosul m-a privit cu niște ochi mari, speriați. S-a dat pe spate, ca și când aveam de gând să-i fac ceva rău și m-a privit cu frică. Când am ajuns în dreptul mesei lor i-am întrebat respectuos dacă pot să mă așez și eu acolo, pentru că îmi înghețaseră picioarele și voiam să simt jetul de aer cald al aerotermei de lângă masa lor. Șchiopul l-a privit pe tătar într-un fel în care mi s-a părut că-i cerea încuviințarea și tătarul mi-a făcut semn să mă așez. În acel moment, tătarul a început să-l mângâie pe spate pe bărbosul care mă privea în continuare cu frică. Îl mângâia pe spatele pufoaicei cu blândețe, ca pe un copil, și asta îl relaxa pe bărbos văzând cu ochii.

– Ești băiatul lui domn comandor, nu-i așa? m-a întrebat brusc șchiopul.

– Da, am spus eu și m-am mirat că mă știe atât pe mine cât și pe tata.

– Am lucrat și eu pe vremuri în unitate, mi-a zis el. La radiolocație. O știu și pe maică-ta. O femeie ex-tra-or-di-na-ră.

A făcut o pauză, cât să mă lase să înțeleg cât de mult o aprecia pe mama. A continuat:

– Îl știu bine pe taică-tu. Un țâr de om, mi-a zis el și a dat peste cap restul de votcă.

Mi-a lăsat impresia că folosea acel țâr cu o tentă peiorativă. Sau poate se referea doar la faptul că tata era într-adevăr, un bărbat subțire. Deși, spre diferență de șchiop, tata arăta a om, nu a mumie. Masa era lipită de bar, fix sub polița pe care era pus televizorul și am văzut deasupra capetelor noastre cum tacul apasă pe un buton și televizorul se aprinde. Apoi tacul a coborât ușor, a planat prin aer și a rămas înțepenit cu vârful către omul străzii.

– Tu nu mai dormi aici! am auzit vocea lui nea Petrică.

Bărbosul a privit spre tac, apoi spre tătar, de parcă i-ar fi cerut ajutorul, însă tătarul nu a zis nimic. Își aprinsese o țigară și privea în sus, la ecranul televizorului, unde rula un documentar despre leii din savană. Bărbosul se oprise din tremurat și abia atunci am observat că el era singurul de la acea masă care nu avea un pahar cu votcă în dreptul său. M-am întrebat în acel moment dacă nea Petrică nu folosește acel tac și pentru alte lucruri, nu doar pentru schimbatul canalelor de la televizor.

Scena avea în prim plan un leu înconjurat de o haită de hiene. Leul părea extenuat și era plin de mușcături din care șiroia sângele. Dar și botul îi era plin de sânge, semn că și el mușcase din hiene. Leul și hienele se odihneau în acel moment. Probabil se luptaseră de multă vreme, căci aveau limbile scoase și gâfâiau. Părea că luaseră o scurtă pauză de la luptă.

–  Am avut și eu un câine exact ca leul ăsta, a zis tătarul.

A tras din țigară și a continuat, răsucindu-se spre noi. 

– Era un dog german. Când scăpa din curte îl înconjurau maidanezii și-l făceau praf. Mânca o tonă. A trebuit să scap de el.

– Unde i-ai dat drumul? l-a întrebat șchiopul.

– În Deltă, a spus tătarul. Am mers la un pescuit în Deltă și la plecare nu l-am mai suit în mașină. L-am lăsat acolo, în stuf.

– Era vreun sat prin apropiere? a întrebat șchiopul.

– Ce contează? a zis tătarul.

– Pe vremuri în Deltă erau lupi, a spus șchiopul. Dar acum nu mai sunt. Au dispărut, nu-i așa, domn comandor?

Când mi-am dat seama că vorbește cu mine folosindu-se de numele tatălui meu l-am privit contrariat și am ridicat din umeri, semnalând că n-aveam de unde să știu dacă mai erau lupi în Deltă.

– Îți zic io, domn comandor, a continuat el, i-au căsăpit vânătorii. Când eram soldat, prin anii 70, am văzut un lup. Am făcut armata la Babadag și în permisii mergeam la pescuit la Sarichioi. Acolo l-am văzut. Într-o iarnă. Traversa lacul înghețat. Ditamai lupul. Mergea liniștit pe gheață.

– Și ce ai făcut? a întrebat tătarul.

– Ce să fac? Am stat și l-am privit. Era departe. Mergea pe lacul înghețat.

– Io să fi avut o pușcă îl doboram. Cât de departe era? a zis tătarul.

– La vreo sută de metri.

– Când merg pe acolo la pește îmi iau și pușca, a zis tătarul. Dacă se nimerește, mai împușc rațele de la mal.

– Lupul ăla era departe de mal, a zis șchiopul.

– Adică zici că nu l-aș fi nimerit? l-a întrebat tătarul și am simțit în vocea lui că nu-i plăcea să fie contrazis.

– Zic că era departe, la peste o sută de metri, a zis șchiopul. Tre să fii un țintaș bun să nimerești un lup de la o sută de metri. Și de ce să-l împuști?

– I-aș fi băgat un glonte fix prin ochiul ăsta, a zis tătarul în timp ce-și apropia buricul degetului de ochiul stâng al șchiopului.

Șchiopul a rămas nemișcat, a închis ochiul și l-a lăsat pe tătar să-i apese pe pleoapă. Am văzut cum tătarul îi apasă tare și-i îndeasă globul ocular în orbită. Îi făcea plăcere să-l apese, căci rânjea în timp ce făcea asta.

– Pam! a simulat tătarul o împușcătură și și-a retras degetul de pe pleoapa șchiopului.

Bărbosul privise fascinat acea scenă și zâmbea. Se oprise din tremurat și era tot numai un zâmbet. M-am întrebat dacă era în toate mințile. Părea să nu fie.

– Uite, domn comandor, unde te duce băutura, mă vezi? mi-a zis șchiopul într-un mod care denota resemnare.

– Da, domnu comandor, a continuat rânjind tătarul și m-a privit cu ochii lui oblici și sticloși. Apoi a început să arate de sus în jos spre propriul pahar cu același deget pe care mai devreme i-l vârâse în ochi șchiopului.

– Băutura! Nu-i bună băutura, a zis el și a întins mâna peste masă, mi-a apucat paharul, l-a dus la gură și l-a dat peste gât.

Nu am schițat nicun gest. L-am privit cum îmi bea votca și m-a încercat un sentiment de frică. Era foarte sigur pe el și părea să fi băut ostentativ din paharele altora și-n alte dăți. A plescăit mulțumit și a privit spre paharul gol, pe care-l ridicase în dreptul ochilor săi oblici și-l privea expert, ca un somelier.

– Acum hai să mergem! a zis tătarul și a pus mâna pe ceafa bărbosului.

S-au ridicat toți trei de la masă, și-au pus gecile pe ei și s-au încolonat spre ieșire. Primul a ieșit shiopul, urmat de bărbosul care încă era ținut de ceafă. Tătarul s-a oprit în fața ușii, a întors capul spre mine și mi-a zis pe un ton ce lăsa să înțeleagă că nu acceptă refuzuri.

– Hai, comandoare!

M-am ridicat, mi-am pus geaca pe mine și am ieșit toți patru în noaptea geroasă.

Afară vântul se oprise și fulguia. Fulgi minusculi de zăpadă cădeau ușor prin aerul rece al nopții, fără să se depună. Berea și jumătatea de votcă mi se urcaseră la cap și, deși nu mă simțeam în elementul meu alături de cei trei, alcoolul reușise să-mi alunge o parte din teama pe care aș fi simțit-o dacă aș fi fost lucid. Mergeam în spatele lor și le priveam spinările ascunse sub gecile groase, priveam la mersul șontâc al șchiopului, la tâmplele grizonate ale tătarului și m-am gândit cât de bătrâni erau cei doi față de mine. Aș fi putut să mă desprind oricând de ei și să o iau la fugă spre casă, însă eram curios să văd unde se duc și de ce ținuse tătarul să vin cu ei. Astfel de întâlniri, care unora le pot părea bizare sau inventate, mi se întâmplau cu regularitate în Faleză. Pe atunci întâlneam tot felul de oameni, cu povești care mai de care și mă gândesc că am făcut bine că m-am ciocnit de ei chiar dacă, de regulă, poveștile lor nu se terminau niciodată cu bine, pentru că am simțit acolo o colcăiala care mă atrăgea și căreia rar m-am putut opune. Mă împrieteneam și legam prietenii care mamei nu-i erau deloc pe plac. Obișnuia să-mi zică mereu anturajul prost strică! Însă nu ținusem niciodată cont de acea atenționare. Plus că nu mi-a explicat ce însemna un anturaj bun. Așa că nu m-am obosit niciodată să-l caut.

Ne-am oprit pe buza falezei. În acel loc, sub noi, peretele de argilă avea peste 20 m și cădea abrupt în mare. Abia undeva în stânga, acolo unde zăream blocul meu, argila se surpase și pescarii bătătoriseră o potecă pe care toată lumea o folosea pentru a coborî pe plajă.

Cei trei s-au așezat pe vine și au privit spre marea întunecată. Jos, valurile se spărgeau cu sălbăticie de peretele falezei. Toți trei păreau că așteaptă ceva. Vedeam doar spuma albă cum clocotește jos, sub picioarele noastre. În rest, întuneric beznă. M-am așezat și eu lângă șchiop și am așteptat alături de ei. E ceva hipnotizant în zgomotul mării și al valurilor ce se sparg la țărm. De multe ori mi-a plăcut să stau pe faleză, pe dig sau pe plajă, să ascult și să miros marea. Mai ales în anotimpurile reci, când valurile se sparg cu o forță incredibilă și sunetul lor se aude până în apartamente, răsună după geamurile închise și-l simți în coșul pieptului. În unele ierni, furtunile fuseseră atât de puternice încât marea surpase bucăți imense din peretele de argilă al falezei, care se prăvăliseră pe plajă. Tata privea cu ochi buni acele dărâmări și-mi zicea că numai astfel se stabilizează faleza. Când argila se surpă și pământul face un unghi ascuțit cu plaja.

– E nevoie de surpările astea, îmi spunea el. Altfel ne-o iau blocurile la vale.

În timp ce mă gândeam la asta, l-am auzit dintr-odată pe șchiop:

– I-a dat la rozetă lu madam Mavroghin, și uite așa distrus o familie domn comandor, a zis deodată șchiopul.

– Vorbise cu ochii la bezna din față, fără să mă privească.

– Harneală! a continuat el și mi s-a părut că-l văd cum rânjește.

Probabil familia despre care vorbea era a mea din moment ce tanti Ani – soția maistrului militar Mavroghin – rămăsese la casa ei, împreună cu copiii ei și cu bărbatul pe care îl înșelase cu tatăl meu în urmă cu patru ani. După acel episod mama plecase în satul ei natal din podișul Dobrogei și, deși mai mergeam în vacanțe pe acolo, hotărâsem să rămân cu tata, în apartamentul nostru din Faleză. Părinții  mei erau secretoși, se despărțiseră într-o liniște desăvârșită și nimeni nu știa care fusese motivul real al divorțului și plecării mamei. Însă șchiopul știa și-mi lăsa să înțeleg că-l detestă pe tata pentru asta. Și pentru o clipă mi-a venit să-i fac vânt în hăul de sub noi, dar acea pornire mi-a fost imediat inhibată de vocea lui, care m-a făcut curios:

– Liniște! Uite-l!

Am întors toți patru capetele în direcția pe care ne-o arăta și am văzut focul.

La început s-a întrezărit o mică pâlpâire, care apoi a crescut și a tot crescut, până când a fost evident că cineva aprinsese pe plajă un foc în toată regula.

– Haideți! a zis tătarul și ne-am ridicat toți ca la un ordin.

În timp ce coboram cărarea falezei am știut că urma să-l întâlnim acolo pe Lițoi, iar asta m-a trezit deodată din beție și am simțit pornirea puternică de a mă întoarce pe călcâie. Dar imediat am simțit un imbold opus și eram cât pe ce să le-o iau înainte, să fug pe plajă și să-l avertizez pe Lițoi să plece cât mai repede de acolo. Prea târziu însă. Tătarul ajunsese deja pe nisip și se îndrepta spre foc cu mâna pe ceafa bărbosului. În cele din urmă ne-am oprit toți patru în fața focului. Nu era nimeni prin jur. Căldura flăcărilor era o adevărată binecuvântare și după câteva secunde m-a luat o stare de moleșeală plăcută.  Focul ardea cu flăcări înalte, cât un om de mari și limbile lui fierbinți se înălțau drepte și se mișcau uneori haotic în bătaia brizei.

– Unde ți-e omul? l-a întrebat tătarul pe șchiop.

Șchiopul și-a rotit privirea prin întuneric și ochii i s-au oprit și au fixat un punct pe direcția micii mlaștini din marginea plajei, acolo unde creștea o pădure de papură. Din acea zonă a apărut Lițoi. Ținea în brațe un mănunchi imens de tulpini uscate de papură. A trecut printre noi ca și când n-am fi fost acolo. A pus jos grămada de papură, s-a aplecat și a aruncat un mănunchi în foc. O explozie de scântei, urmată de o înălțare rapidă a flăcărilor a urmat numaidecât. Auzeam trosnetul tulpinilor și cerul negru se împodobise de scântei orbitoare.

Lițoi era îmbrăcat într-un pulover de lână peste care avea trasă o salopetă de sky. Furate de pe vreo sârmă, m-am gândit. Pe cap purta o căciulă de blană, cu urechi. Când a trecut prin dreptul șchiopului a simulat că șchioapătă, însă și-a revenit numaidecât. Deci se știau, mi-am zis.

Când avea șaptesprezece ani Lițoi a furat un casetofon din laboratorul de fizică al liceului unde învăța. În urma acelui eveniment a fost exmatriculat. La puțină vreme după ce a fost exmatriculat, tatăl lui l-a surprins pe Lițoi inspirând vapori de eter dintr-o pungă cu bronz. Tatăl lui a crezut că dacă îi va administra bătăi zilnice, Lițoi va renunța la acel obicei. Însă Lițoi nu a renunțat la acel obicei, așa că după un an de zile tatăl lui l-a dat afară din casă. De atunci Lițoi a trăit în canalizarea din fața blocului său. Uneori îl vedeam pe taică-su ieșit la geam și fumând în timp ce se uita la acea gaură neagră din asfalt, acolo unde locuia fiul lui de ani buni.

Încă dinainte de a deveni aurolac, mi-aduc aminte că Lițoi avea o relație specială cu focul. Nu era piroman, pentru că focurile lui nu provocau pagube și nu distrugeau bunuri. Lițoi își făcea focurile pe plajă, noaptea târziu. Aduna scaieți, gunoaie, cauciucuri și le dădea foc pe nisip. Însă acel obicei și-a mărit recurența din momentul în care tatăl său l-a dat afară din casă. De atunci, focurile lui Lițoi luminau plaja noastră de câteva ori pe săptămână, indiferent de anotimp. Vedeam focurile cum ard departe, pe plajă și știam că Lițoi e acolo. 

– Hai, Mortule, treci la încălzire, a zis tătarul după ce l-a măsurat cu o privire fugitivă  pe Lițoi.

Boschetarul își descheiase pufoaica și se încălzea și el ca și noi la căldura focului. Stătea în picioare și privea fascinat la flăcările pe care Lițoi le întreținea cu mănunchiuri de papură.

– Doamnelor și domnilor, în colțul din dreapta vi-l prezint pe Mortul! a strigat teatral tătarul, s-a apropiat de boschetar și i-a dat pufoaica jos.

Apoi a făcut doi pași și s-a așezat în fund pe nisip, lângă Șchiop. De fapt, mai mult a căzut, căci era foarte beat. Au început să poștească amândoi dintr-o sticluță de votcă Polar.

M-am așezat și eu pe nisip. Mă încălzisem bine așa că mi-am dat geaca jos. Am privit spre tătar și șchiop. Se vedea că erau beți bine. Își tot treceau sticluța de la unul la altul, iar tătarul vorbea atât de încâlcit încât nu mai înțelegeam ce vrea să spună.

Lițoi și bărbosul au continuat să stea în picioare unul lângă altul și să se uite în liniște la foc. Din când în când câte unul din ei se apleca, culegea câte un mănunchi de papură și-l arunca în flăcări. Au continuat să facă asta multă vreme. Îi auzeam pe tătar și pe șchiop vorbind neinteligibil – ca bețivii – până când nu i-am mai auzit. Nu știu cât timp trecuse. Am privit o vreme la scânteile ce urcau și fulgii ce coborau. Un du-te vino amețitor. Foc și zăpadă. Mi-am adus aminte de ziua în care mama plecase în Sarichioi, dar asta nu a durat decât foarte puțin. De fapt mi-am adus aminte de greutatea pe care o simțisem odată cu plecarea mamei și mi-am dat seama că atunci, în acel moment, apăsarea trecuse. Nu mai simțeam nimic. M-am simțit eliberat și m-am gândit că poate e așa din cauza băuturii. M-am mai gândit că șchiopul avea dreptate și că, într-adevăr, mama era o femeie extraordinară, chiar dacă-i oferise tatei custodia mea fără să negocieze sau să ridice vreo pretenție în instanță.

Am întors capul și l-am văzut pe tătar adormit și căzut într-o rână în timp ce șchiopul părea să se fi trezit miraculos din beție. Stătea turcește, lua nisip în pumn și-l lăsa să-i alunece ușor între picioare. Apoi a cules un fir de papură de pe jos și l-a îndreptat spre mine.

– Ce harneală, domn comandor! l-am auzit spunând deodată.

Mi-a proptit papura între ochi, la fel cum făcuse mai devreme nea Petrică cu tacul spre Mortul.

– Harneală! a repetat el și a rămas cu papura îndreptată spre fruntea mea. 

Doar că felul în care a spus-o în acel moment m-a convins. Am știut despre ce vorbește. Avea dreptate. Așa că i-am zâmbit într-un fel în care să mă înțeleagă că sunt de acord cu el. Că-i împărtășesc acel crez. Pentru că da, era vorba de un crez. Iar el a înțeles asta și mi-a întors zâmbetul.

Am întors capul și l-am privit pe Lițoi și pe Mortul cum alimentau unul după altul focul care ne încălzea pe toți. Făceau asta fără să se privească. Fără să ne privească. Când unul, când altul.

Mi-aduc aminte că la începutul acelei seri, în timp ce coboram cărarea falezei spre focul lui Lițoi, am simțit că ceva groaznic urma să se întâmple, dar din fericire nu s-a întâmplat nimic rău. Am avut de multe ori de-a lungul vieții acea premoniție, că urmează ceva rău, însă belelele nu au venit în acele momente ci când m-am așteptat cel mai puțin.

M-am lăsat pe spate, pe geaca întinsă pe nisip și am privit o vreme înălțarea scânteilor. M-am gândit la dogul german al tătarului. Văzusem la televizor o emisiune în care se vorbea despre o turmă de porci domestici care au fost abandonați într-o pădure și acelor porci le-au crescut de-a lungul anilor colți și o blană deasă. S-au sălbăticit și s-au transformat în mistreți. Mi-am imaginat dogul german cum devine o dihanie a deltei. O sălbăticiune ce mișună prin stuf, îl calcă în picioare și are propriile sale cărări pe care umblă doar ea și nimeni altcineva.