Familia – iată subiectul predilect al unui val întreg de filme documentare produse în ultimii ani: familia-instituție socială, familia-cuib din care ne luăm zborul și spre care ne întoarcem la nevoie, familia-enigmă pe care o cercetăm retroactiv, în căutarea unei revelații identitare… O multitudine de fațete în care se întrevăd o diversitate de crize, mai mici sau mai mari – toate posibile scenarii care se întrețes și se deșiră în marele film al vieții.
Dintre documentarele românești la temă, unele multipremiate, se pot aminti recentele Tata (r. Radu Ciornciuc și Lina Vdovîi), Alice On & Off (r. Isabela Tent), Pelicule de familie (r. Dan Curean), Interzis (r. Anelise Sălan) ș.a.; iar pe plan internațional, doar spicuind – Fragmente de gheață (r. Maria Stoianova, Ucraina), Unchiul meu, Luben (r. Nikola Boșnakov-Kolio și Gheorghi Stoev, Bulgaria/Germania), Scrisori către Orsk (r. Andreas Boschmann, Germania), Sacru și profan în bucătărie (r. Elvis A-Liang Lu, Franța/Taiwan).
Tendința se conturează clar. Tineri cineaști, unii aflați la vârsta debutului, își găsesc subiecte predilecte în imediata lor intimitate. Documentarea filmată a convulsiilor casnice, coincizând cu propria lor maturizare și definire ca artiști; nu rareori mixate cu materiale home video (de obicei, în VHS) filmate de generația părinților – ajung să exprime in nuce eposul și etosul unei societăți. Sau – de ce nu? – ale umanității întregi. Pâraie dintr-un curent neîncetat; istorii dintr-o istorie.
Tudor Platon, cunoscut deja pentru documentarul Casa cu păpuși (2020) și aclamat ca director de imagine al unor filme precum Anul nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu), Arsenie. Viața de apoi (r. Alexandru Solomon) ș.a., dezvoltă preț de mai mulți ani un astfel de proiect biografic, intro- și retrospectiv, pe care îl desăvârșește sub titlul O familie aproape perfectă (2024, o producție microFILM – Carla Fotea, Ada Solomon, Tudor Platon).
Eufemismul titlului acoperă ironic-amar realitatea unei căsnicii eșuate. Filmul ne arată pendulările lui Tudor între cei doi părinți divorțați cu ani în urmă, alături de care întreprinde alternativ lungi ședințe de psihoterapie-pop (cu Mama) și meditație yoga (cu Tatăl). Nu lipsesc închinările la biserică și îmbrățișările de copaci, dar și o sesiune de dansuri irlandeze, toate participând stilistic la sugerarea unor afinități spiritualiste, oarecum new age, în idila juvenilă a celor doi. Ni se recompune imaginea unei familii din clasa de mijloc, relativ îndestulată material, care a traversat tranziția post-ʼ89 (nostalgicul footage VHS cu sărutul mirilor apare ca un ingredient obligatoriu), dar a fost subminată cumva pe planul psyche-lui.
Ce nu a mers? Unde s-a strecurat non-perfecțiunea? sunt interogații stăruitoare care îl ghidează pe Tudor în demersul filial; și care își ricoșează efectul asupra noii sale familii, pe care și-o înfiripează cu mefiență și hiper-responsabilitate (alături de partenera sa, Carla Fotea, cea care în lumea de dincoace de ecran este producătoarea filmului; de asemenea, posesoare a unui palmares de invidiat în această calitate: Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, precum și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari – r. Radu Jude, Monștri – r. Marius Olteanu ș.a.).
Tatăl se învinovățește pe sine, printre altele, că nu a fost îndeajuns de comunicativ; în contrast cu Mama – extrovertită, frământată în permanență, demonstrând chiar înclinații artistice (secvența în care cântă la volan cu un patos inconștient o definește caracterial de minune – de notat aici substanțiala prestație a Ralucăi Platon, care dă o greutate „… aproape” actoricească filmului).
Investigația nebuloasă, chinuitoare pe alocuri, totuși nu lipsită de accente comice, vizează eterna problemă a condiției umane, cu – totuși – o fragranță aparte, de post-tranziție românească. Tudor nu află răspunsul și devine conștient că nu îl poate afla decât trăind, la rândul său, experiența parentală (apariția în epilog a propriului fiu, născut de Carla în răstimpul filmărilor, telescopează povestea en abîme).
Poate că e necesar să notăm în paginile acestei reviste că filmele documentare, mai mult decât cele artistice, solicită extrem de mult timp, răbdare și suplețe narativă – de la primele schițe de plot până la realizarea finală. Scenariul devine o noțiune fluidă, care echivalează mai degrabă cu tatonarea unui traseu diegetic și al unei intenții conceptuale, inevitabil deschisă ulterioarelor chestionări, interpretări, dezbateri publice. Este destinația pe care le-o conferă statutul de opera aperta al genului.
Este fără îndoială și cazul Unei familii aproape perfecte, un film despre oameni vulnerabili care își sondează și își etalează imperfecțiunile, în care suntem invitați să ne regăsim – la fel de imperfecți, la fel de eroici în fond. Replica „Senin și îngrijorat – e bine”, rostită de Tudor într-un moment în care îi pasează camera Carlei, pecetluiește emblematic filmul lor. Și pe al multora dintre noi.
