Am fost la premiera filmului Un loc sigur, debutul în lungmetraj al prozatoarei Cecilia Ștefănescu pentru ca tu să nu trebuiască să o faci prea curând. Că nu-mi imaginez profilul spectatorului ideal, care să nu fi ieșit răvășit, descumpănit și realmente confuz de la el. Cu impresia că a văzut mult prea multe pentru cât a înțeles, dacă era ceva de înțeles.

Un loc sigur nu e deloc genul de film despre care să vorbești după asta la o bere. E mai mult genul „hai, ne auzim, merg acasă să dorm, nu mai am energie de nimica.” Și nu doar fiindcă reactualizează un subiect tabu (abuzul tacit în căsniciile lungi, un veritabil compromis al nefericirii alese și acceptate), cât pentru alegerea de reprezentare, o elongație temporală paroxistică, greu de urmărit (de parcă până și cele mai simple dialoguri minimale durează spre 40 de minute).

Un film lo-fi, de stare, în care faux-acțiunea pare a fi doar alterarea procesului de conștiință al protagonistei. Se iau două cupluri-arhetip: Cristina & Mihai (Bianca Cuculici și Rolando Matsangos), respectiv Gelu & Lucia (Virgil Aioanei și Maria Palii). Primii se iubesc ca la început, ceea ce e ok, pentru că spectatorii chiar percep filmul ca fiind începutul a ceva, ceilalți au un copil, pe Doru (interpretat de Alex Petre), dar se iubesc ca la sfârșit, sau poate nici nu se mai iubesc. Și desigur, filmul explorează tot în tușe difuze un rasism internalizat, discursiv, înrădăcinat, dar izvorât și dezbătut convențional la un grătar, la o salată ad-hoc sau la, desigur, beție.
Perspectiva de lucru e cea a Luciei, soția-mamă, obosită, exasperată, care caută rămășițele unei oarecare fericiri-amintire, pe chipul căreia vedem refractate grija, responsabilitățile, nepotrivirea în dinamica familială. Reprezentarea ei e puternic interiorizată, dar camera nu filmează și-n spatele ochilor, cu toate că pare că asta se vrea: cumva, avem cel mult o tensiune, dar care se resimte nenatural. Șirul acțiune-consecință se îmbârligă în stilul ăsta confuz, în care interacțiunile încep a fi ori puse cu mâna, ori trântite ca nuca-n perete.
Apare amantul-exponent, un băiat român, Vladimir (Emil Măndănac) stabilit în satul de vacanță ales, un veritabil „spirit al locului”, cu care întâlnirea pare întâmplătoare. Dar mai există și firul paralel, al întâlnirilor pe ascuns între acesta și Lucia.

Atotclișeizatul litoral bulgăresc nu posedă, convențional, semnal, deci telefonalele nu prea merg, sau au un delay explicabil. În această dinamică setată, „echipa misterelor se împarte”: Lucia își face veacul cu amantul-exponent, în dialoguri de două-trei replici întinse, cum ziceam, dincolo de sentimentul natural al vorbirii interumane. Gelu, Doru, Mihai și Cristina iau împreună calea tarkovskiană (nevăzută) a explorării unor plaje recomandate de însuși Vladimir. Destul de static, dar avem și un periplu minuțios al peisajelor de la Krapets la Rakovski, zone pseudo-aride, împăienjenite de vegetație mai degrabă neprietenoasă. Pustiu texturat și stânci scenografiate natural, peșteri-intrigă și cărări deja bătătorite, dar tot labirintice din punct de vedere vizual, baruri rustice și clădiri în șantier, abandonate. Exploratul acesta peisagistic mi s-a părut chiar rafinat, cumva atent lăsat cât să poarte ochiul și prin deja-vu-ul plajelor lui van Gogh, sau Monet, poate și către un clasic Grigorescu. Poate-i și faptul că ochiul uman găsește liniște în a privi (poate mai mult decât ar fi cinematografic acceptat, marea). Și, cu toate astea, în afară de o dimensiune estetă, împrejurimile nu cuantifică intriga, nu potențează nimic din cine-verite-ul minimalist de familie funcțional-disfuncțională, plecată în vacanța anuală în Bulgaria, epitoma unui gheizer burghez de tensiuni ținute-n palme puțin, dar aruncate-n aceleași talazuri care ni se perindă, lung, în fața ochilor.
Anunțul dispariției unui copil mai trezește ceva din sentimentul matern în Lucia, prin asimilare. Chestia asta pare să-i mai zguduie nițel gândurile-ntr-un ping-pong menit să o aducă înapoi în prezentul vacanței de familie, dar în sânul propriei familii.

În imperiul contrastelor, cuplul fericit Cristina & Mihai se drăgălesc într-un soi de atemporal care ignoră total indicii de confort, așteptările și problemele mundane, cotidiene. Lucia, pe de altă parte, nu pare să fie bine nici măcar în sesiunile de plajă-înot cu Vladimir, mereu pare c-ar vrea să fie în alt loc, sau mă rog, nu blocată în căsnicia cu Gelu.

Reprezentate în tușe-clișeu, arhetipurile personajelor vin exact din realismul redundant la care viața însăși pare să închidă ochii. Și aici cred că e pariul filmului, prin alegerea de ritm, prin privarea spectatorului de acțiune, prin filtrarea unor momente de interioritate preponderentă, totul devine așa, de parcă am privi o casetă de familie de litoral. Dar bine, vine dilema asta: mă duc la film caescapism, sau pentru realismul situației?
Apreciez focusul pe perspectiva feminină asupra situației (chiar dacă nu vedem tocmai coerența/convergența acțiune-reacțiune, ci mai degrabă asezonarea cu o dimensiune profund irațională), apreciez că a ales a fi reprezentat subiectul, cum ziceam (pentru mine oarecum lax, dar măcar fără judecăți de valoare, sau imprimarea unei concluzii de orice fel: apel la simțul critic al fiecăruia dintre noi).
Abuzul în interiorul căsniciei, violul, atunci când sexul încă pare a fi înțeles ca „datorie a soției față de soțul ei”. Cum sunt resimțite toate lucrurile astea de către un copil ingenuu și care nu are, în fond, nicio vină pentru nimic. Și totuși, o divergență majoră în ceea ce înseamnă comunicare. Mi-am tot zis asta, că dacă procesele interioare și motivațiile personajelor ajung să te enerveze, înseamnă că e o treabă bună în jocul actoricesc. Și susțin asta, cred că, pentru ce s-a cerut/pentru ce a fost nevoie, actorii au făcut o treabă chiar bună.

Pentru mine nu a fost șocantă atât direcția, cursul (oarecum anticipat al) filmului, cât alegerea de reprezentare, cum ziceam. Ritmul interior pare a fi mai potrivit unei scriituri, am tot avut gândul ăsta de-a lungul filmului, că toate close-up-urile pe chipul protagonistei (laolaltă cu, desigur, toate elementele care mi s-au părut incongruente) ar fi avut sens dacă ar fi existat cascriitură. Elementele eliptice păreau că vin mai degrabă din imposibilitatea de a transpune narațiunea interiorizată în demers vizual coerent, cu scop și deznodământ.
Altfel, interacțiunile sunt fușărite, de parcă se aleg pasaje aleatorii din paginile unei nuvele în fața căreia ai avea timpul, ceaiul de la matineu și energia să le găsești personajelor toate detaliile-cheie pentru un profil cât mai autentic. Ca autenticitate cinematografică, nu am văzut ceva stimulant, cât șocant doar într-un climax ales strategic ca final. Apoi am încercat să înțeleg dincolo de asta, dar am renunțat. Am văzut deseori planuri-detaliu cu ochii încercănați ai soției-mamă, dar n-am trecut dincolo de ei.
Un loc sigur, desigur, nu e sigur. Nu e nici măcar un loc, cât disocierea conotativ-contradictorie a unei ființe umane în căutarea a Dumnezeu-știe-ce. Familia ca spațiu își arată latura ascunsă în filmul de față. Copilul se bucură, neștiutor, de iubirea ambilor părinți, dar ochiul de spectator poate discerne binomul prezent-absent în ecuație. Natură moartă cu oameni morți pe dinăuntru et al.