Orașul dinăutru/orașul din afară. La miazăzi, pe tărâmul de peste o apă mare

Fractura neașteptată, căderea noastră de pe bicicleta rutinei planetare cu puțin înainte de sosirea primăverii a făcut, în primul rând, ca relația omului cu spațiul urban să fie profund modificată și, după toate semnele, pe termen lung. Când spun aceasta nu mă refer numai la săptămânile inițiale de panică generalizată, cu virusul care se cățăra pe încălțăminte, plutea prin aer, se insinua, ca o adevărată armă biologică, la rând la alimente, în parc, mai puțin la farmaciile-drogherii și în nesfârșitele livrări de la Amazon. Da, pachetele sosite erau dezinfectate obsesiv de către destinatari, conținutul lor- venind adesea din diverse colțuri ale lumii, sau din depozitele regionale – ei, bine, acesta fusese amplasat în cutii de o mână robotică, perfect aseptică. Orașul s-a transformat într-un film rulat din spatele ferestrelor, proiectat printr-un caleidoscop rău calibrat, sucit în fiecare zi, să vedem dacă s-a mai schimbat ceva. Orașul care, cu doi ani înaintea traumei colective, se mândrea cu spații publice pentru pauza de prânz, mici grădini urbane, mici grădini de zarzavaturi pe terasele blocurilor și nu de puține ori, câteva găini acomodate în spațiul urban, pentru ca tot prizonierul „junglei de beton”, cum zice coloana sonoră din filmul de animație „Madagascar” să se bucure, la nivel micro, de privilegiile unei vieți eco-pierdute la nivel macro. Dar aceasta e o altă poveste, orașul din spatele ferestrelor crescuse, în tăcere, aprobat, sau nebăgat în seamă, de vreo trei ani: dispozitive de încărcat telefonul mobil pentru cei fără adăpost, la orice colț de stradă, un fel de mini-laptopuri publice, invitații la consum de CBD sub toate formele, încă de prin 2017, totul striga fericire, echilibru, echitate, pentru cei din spatele ferestrelor și pentru cei cărora grija nemărginită a primăriei le asigura încărcător de telefon, precum și „terminal” de verificat starea vremii, politica locală și, probabil, federală. Orașul din afară trebuie să replice măcar o parte din confortul orașului din spatele ferestrelor, poate computerul nu toarce la căldură, poate că, în timp ce se încarcă telefonul, mănânci direct pe trotuar o porție de salată sau un hamburger sleit, primit de pomană, poate că, în sfârșit, careva te crede că ai nevoie de „28 de dolari ca să iau autobuzul până la părinți, în Pennsylvania”…

   Peste această conviețuire reală a venit luna martie 2020. Locuitorii orașului din spatele ferestrelor i-au invidiat o vreme pe locuitorii celui din afară, care au mai stat la aer în timp ce proprietari de afaceri cu glagorie asigurau ferestrele mari cu placaj, dacă tot urma să închidă. Peste scurt timp, au dispărut și locuitorii orașului din afară, transportați în mici palate de basm- The Lucerne, Belleclaire, Belnort. Din grijă. Din grija care, scăpată printre degetele lungi ale primăriei, se distribuie cu larghețe, ca un cozonac prea dulce celor care au cerut pâine. Grijă care a așezat armatele față în față: una, a celor care își vedeau tihnita viață de film a cartierului tulburată de oamenii fără adăpost cazați în hoteluri „iconice”, cealaltă, a celor cărora, ca într-un afiș despre grija civică, li se pusese mâna în cap (în mai multe sensuri!) oferindu-li-se, gratuit, ce n-ar fi putut/acceptat să ia, contra cost, vreodată în viață: un sejur, prin grija și după asemănarea primăriei, la un hotel de lux. Evident că orașul lor era cel de afară, nu acela cu reguli de închisoare. Hotelul nu e orașul tău, cel liber, hotelul nu te lasă să fumezi în cameră, nu-ți dă voie să aduci alcool, și alte câte hidoase litanii care încep cu „e interzis”. Așa, vreme de câteva luni, cele două orașe s-au amestecat, ca apa vărsată din pahare pe masă. S-au contaminat, s-au virusat reciproc, s-au cunoscut. Locuitorii orașului din spatele ferestrelor au ieșit temători la „coadă”. Coada la orice, în general alimente, făină, deși, cum se știa, aproape nimeni din oraș nu se îndeletnicea cu frământatul și coptul decât din joacă. Coada la substanțe dezinfectante, care, ca niște dive de ocazie, își crescuseră prețul de la 3-4 la 8-9 dolari. Coada la care se puteau spune povești, de la 1,80 metri distanță, după regulă. 

   Între timp, a venit primăvara de-a binelea și, după adânci chibzuieli, locuitorii orașului „dinăuntru” s-au bucurat de armistițiu- aveau voie să ia masa la terasă, cu nasul în rigolă, lângă sacii de gunoi ridicați ceva mai rar decât de obicei și în aromă de gaze de eșapament. Doar la preț dublu. Desigur, miazmele din rigolă erau terapeutice. Într-o altă ordine, orașele, cel dinăuntru și cel „din afară” au început să schimbe locurile, din ce în ce mai des. Moartea și revoluția, furtul și regăsirea urii, și dinăuntru și dinafară. Doar cozile „la ce s-o da” cu suprapreț, deși nimic nu lipsea atât de acut, i-au adunat pe toți, cuminți, la povești. Un alt armistițiu, mai logic, acela al nevoilor primare.

Locuitorii orașului din afară au scăpat din coliviile lor aurite și s-au reîntors în vechile lor locuri, în cuiburile de asfalt și paupertate implacabilă. De data aceasta, foarte mulți locuitori ai orașului „dinăutru” le țineau companie, torcând povești spuse cu glas tare pe stradă. De unii singuri, trecând unii pe lângă alții. La televizor și unii și ceilalți vedeau ce bine e să te razi pe cap, ca să nu mai ieși vreun an din casă la frizer/coafor, unde poți muri. Ce bine e să-ți îmbrățișezi familia pe zoom, jurând, pentru celebritate, că nici nu ți-ai dorit altceva vreodată, dar iată, șansa istorică a făcut să ai privilegiul acestui act educativ al asepsiei emoționale. Între timp, oamenii mureau, așa cum se întâmpla de mult timp. Cei vii erau speriați de moarte, cei bolnavi, probabil, și, mai ales, cei vindecați, și-ar fi dorit pe cineva drag alături. Între timp, au apărut alte orașe…

Orașele de la miazănoapte, lângă cealaltă apă mare

Orașul CHAZ, cu nume scurt, canin, străbătut de o infinită dragoste, care venea din orașele nicicând născute, ale fericirii planetare imaginate de Stewart Brand, prin „Rețeaua întregii planete” (Whole Earth Network) în anii 1960. Orașul CHAZ, mai întâi numit CHOP, a fost, atât cât a existat pe pământ, un fel de Slab City, California, combinat cu tabăra Taylor din Hawaii, și cu dârzenia luptătorilor din Fort Negley, lângă Nashville, unde pădurea crescuse un orășel cu câțiva locuitori refuzați de orașele cu clădiri și ferestre. CHOP și CHAZ, oraș și țară, cu granițe și paznici numiți după alungarea poliției decretate rasiste, un proiect de singurătate, deznădejde, spaimă de virus, spaimă de lume, nedreptate și ură. O mică republică de șase cvartale, lângă parcul Cal Anderson din Seattle, care s-a proclamat, a existat și a cultivat și grădină de legume și verdețuri între 1 iunie și 1 iulie 2020. Oraș-stat, asemenea celor medievale, CHAZ/CHOP a apărut ca reacție tradițională a culturii alternative din zonă la brutalitatea poliției, la militantismul de extremă stânga foarte activ în primăvara 2020, militantism care s-a potrivit perfect celor speriați, însingurați, rămași fără venit. Republica CHAZ anunța, la intrare, printr-un afiș, „De aici ieșiți de pe teritoriul Statelor Unite”. Spiritul comunitar, cel care-i făcuse pe bunicii și/sau părinții lor să trăiască într-un Paradis de grup cu jumătate de veac în urmă, a fost constituția noului oraș-stat: donațiile au început să curgă din comunitate, de la cei care locuiau în orașul din spatele ferestrelor: dezinfectant de mâini, șervețele umede, curry vegan, batoane proteice, apă plată, cârnați vegetali pentru „grătar”, corturi. Locuitorii orașului-stat au vrut să demosntreze că lumea o poate lua de la început. Au cultivat grădina, o grădină corectă ideologic. O grădină pe care numai cei oprimați de albi, de-a lungul timpului, aveau voie s-o îngrijească și, la urmă, să se înfrupte din roadele ei. Sfatul orașului-țară n-a întârziat să trimită solie în mediul virtual, căci răsadurile se ofileau, iar cele mai multe nu rodeau în ritmul foamei, deși în lumea virtuală poți să muți cursorul rapid și ajungi la sfârșit, adică la o lăptucă suculentă, numai bună să hrănească vreo câteva zeci de locuitori. Cineva se întreba „ne vede lumea, că nu primim nici un like, cred că porcii de la guvern ne-au ecranat”. Un altul se plângea sfatului țării celei noi că e alb, și acum vede el cum e cu segregarea, căci nu e lăsat să ude plantele, deci nici roade n-o să primească. Apoi s-au stabilit relații diplomatice, trimișii pe cale virtuală ai sălbaticilor din Balcani reacționând cam așa: „Eu sunt rus. Și un copil de 10 ani ar fi condus mai bine teritoriul ăsta al vostru, CHAZ. Nu sunteți în stare nici să ridicați un cort ca lumea. Majoritatea sunteți atenți la aiurelile pe care le spun celebritățile despre rasism, dar habar n-aveți de grădinărit. Vă așteptați ca o grădină de 3 metri pe 3, în care ați plantat 10 fire pe jumate ofilite, și alea cu ghivecele în care le-ați cumpărat cu tot, să hrănească un grup mare de oameni? V-a dat prin cap că ar trebui să așteptați măcar vreo două luni ca să obțineți recolta?” Un altul: „Eu sunt din Marea Britanie și urmăresc cu interes ce se petrece în țara CHAZ, la noi n-au început meciurile de fotbal încă, din cauza virusului”; „eu sunt din Filipine și când vă văd, încep să mă gândesc că nu e chiar așa rău în țara mea”; „vă scrie un croat- și la noi au ieșit în stradă vreo 40 de persoane, în numele mișcării Black Lives Matter să strige aboliți ura față de persoanele de culoare din Croația, ceea ce înseamnă că oamenii ăștia habar n-au ce înseamnă cu adevărat comunismul. Încep să apreciez viața noastră din Balcani, așa cum om fi noi, cu bune și rele”; „frate, nici dacă i-ai fi inventat ca personaje pe ratații ăștia, nu ar fi ieșit așa amuzanți”. (sursa: comentarii personale necenzurate pe platforma Reddit, trad. M.M)

Orașul-stat CHAZ, produsul abandonului social al unei pături din ce în ce mai numeroase, în ultimii trei-patru ani, al distribuirii generoase, dar nesusținute economic și educațional, a corectitudinii politice ca panaceu, a crezut cu adevărat în puterea de a crește o grădină lovită de soare din răsaduri luate la preț redus, sau recuperate de la retururi, de la Home Depot.

Niciunul dintre locuitorii lui nu poate fi acuzat de rea-credință, după cum nici criticii nu trebuie neapărat aprobați. Amenințarea constantă cu moartea iminentă, însingurarea pot conduce la convingerea că, scufundați în apele Styxului, vom ieși de acolo ca la început de lume, numai buni de a clădi Paradisul.   

  Orașele se vor pustii întâi, cele vechi, vom sparge vitrinele, ne vom disprețui unii pe alții, așteptând hârtia, făina și dezinfectantul la prețuri din ce în ce mai mari, până când nici asta nu va mai conta. Nimeni nu pierde, nimeni nu câștigă, e un joc virtual, în care orașele vechi cu sclipirea, sunetele și zumzăitul lor de mașini vor lăsa întâi locul păsărilor, apoi unui plugar atent la brazdă, ca în tabloul lui Bruegel; în depărtare se va vedea un oraș vechi pe un deal, mai aproape marea, corabia, Icar cel căzut, dar omul va continua să are, de frica morții și de dragul lumii noi pe care e convins că o construiește.