Alejandra Pizarnik (29 aprilie 1936 – 25 septembrie 1972) este unanim considerată una dintre marile poete ale Americii Latine. După studii de filosofie la Buenos Aires, a trăit între 1960 și 1964 la Paris, unde i-a tradus pe Artaux, Michaux și Bonnefoy. Întoarsă în patrie, a publicat trei volume de poezie (Munci și nopți, 1965; Extragerea pietrei nebuniei, 1968; Infernul muzical, 1971) și un roman (Contesa însângerată, 1971) ce au impus-o ca pe o scriitoare de prim rang a literaturii argentiniene.
Traducere de Ligia Keșișian
În această noapte pe această lume
Marthei Isabel Moia
în această noapte pe această lume
cuvintele din visul copilăriei morții
niciodată nu e ceea ce se vrea spus
limba maternă castrează
limba e un organ al cunoașterii
al eșecului întregii poezii
castrate de propria sa limbă
care este organul re-creării
al re-cunoașterii
dar nu și al reînvierii
un soi de negare a
orizontului meu a lui maldoror cu câinele lui
și nimic nu e făgăduit
între ce se poate spune
ceea ce e egal cu a minți
(tot ce poate fi rostit e minciună)
restul e tăcere
numai că tăcerea nu există
nu
cuvintele
nu fac dragoste
fac absență
dacă spun apă – voi bea?
dacă spun pâine – voi mânca?
în această noapte pe această lume
extraordinară e tăcerea acestei nopți
problema cu sufletul e că nu se vede
problema cu mintea e că nu se vede
problema cu spiritul e că nu se vede
de unde a apărut această conspirație a invizibilităților?
niciun cuvânt nu e vizibil
Trezirea
lui León Ostrov
Domnule
Colivia s-a prefăcut în pasăre
apoi și-a luat zborul
iar inima mi-e nebună
pentru că urlă la moarte
și surâde în spatele vântului
delirurilor mele
Ce mă fac cu teama
Ce mă fac cu teama
Nu mai dansează lumina în zâmbetul meu
nici anotimpurile nu mai ard turturele în ideile mele
Mâinile mi s-au dezgolit
și au plecat acolo unde moartea
îi învață pe cei morți să trăiască
Domnule
Aerul îmi pedepsește ființa
În spatele aerului sunt monștri
care beau din sângele meu
Dezastrul e aproape
E ora golului negolit
E vremea să-mi zăvorăsc buzele
să-i aud pe condamnați urlând
să privesc cum fiecare dintre numele mele
atârnă în neant.
Domnule
Am douăzeci de ani
ochii mei au și ei douăzeci de ani
cu toate acestea nu spun nimic
Domnule
Mi-am isprăvit viața într-un singur moment
Ultima fărâmă de inocență a sărit în aer
Acum e niciodată sau nicicând
sau poate doar a fost
Cum de nu-mi iau viața în fața unei oglinzi
să dispar doar pentru a reapărea în mare
unde un vapor m-ar aștepta
cu luminile aprinse?
Cum de nu-mi smulg venele
să fac din ele o scară
pe care să fug de cealaltă parte a nopții?
Începutul a dat naștere sfârșitului
Totul va continua la fel
Zâmbetele obosite
Grija meschină
Întrebările răsfirate
Gesturile care imită dragostea
Totul va continua la fel
Însă brațele mele insistă să îmbrățișeze lumea
pentru că încă nu au aflat
că este deja mult prea târziu
Domnule
Aruncă sicriele din sângele meu
Îmi amintesc copilăria mea
când eram deja bătrână
Florile mureau în mâinile mele
pentru că dansul sălbatic al bucuriei
le sfărîma inima
Îmi amintesc negrele dimineți însorite
pe când eram copilă
altfel spus ieri
altfel spus cu secole în urmă
Domnule
Colivia s-a prefăcut în pasăre
și mi-a devorat speranțele
Domnule
Colivia s-a prefăcut în pasăre
Ce mă fac cu teama
Ochi primitivi
Acolo unde teama nu înșiră povești și poeme, nu naște siluete ale spaimei și gloriei.
Un vid cenușiu mi-e numele, prenumele.
Cunosc spectrul fricilor și începutul unui cântec lent în trecătoarea care conduce din nou spre necunoscuta din mine, pribeaga mea din sine.
Scriu împotriva fricii. Împotriva vântului cu gheare care se cuibărește în respirația mea.
Iar când în zori îți e teamă să nu te descoperi fără suflare (și că nu vor mai exista alte imagini): liniștea restrângerii, liniștea simplei existențe, acolo se duc anii, acolo s-a dus frumoasa bucurie animalică.
