Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Un colonel de Securitate pe care-l iubesc…

Da, îl iubesc pentru că l-am văzut în multe filme care m-au emoționat și care mi-au dat șansa să ma întorc în trecut și să reflectez asupra propriei mele deveniri. Îl iubesc pentru că a știut să ne arate realitatea așa cum a fost ea, până la sânge, la conștiințe sfârâmate și la aripi frânte înainte de a fi fost măcar întinse pe deplin. Îl știți! Este Vlad Ivanov. Sunt sigură că l-ați văzut în 4 luni, 3 săptâmâni și 2 zile sau în Polițist, adjectiv sau în mai recentul Câini

Dar în Metronom? Filmul lui Alexandru Belc a fost distins cu premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes, 2022, secțiunea Un Certain Regard. Nu este prima data când cinematografia românească are parte de o asemenea recunoștere. S-a mai întâmplat la Cannes, și la Berlin și în alte părți. S-a creat o adevărată școală, o școală cinematografică născută din ororile comunismului, din amintirea încă tăioasă a acelor vremuri. Metronom confirmă obsesia umbrelor comunismului în existența noastră post-decembristă, dar o face într-o manieră proaspătă, vie, ca un perpetuu memento mori pe care nu ne putem permite să nu-l reconsiderăm, măcar din când în când. Regizorul în cauză nu este la prima demonstrație de acest fel. El a realizat scurt metraje care se revendică, invariabil, de la trecutul nostru comunist: Lumea văzută de Ion. B (2009) despre un artist pop într-o Românie comunistă, 8 martie (2012) despre viețile simple ale unor femei care și-au trăit tinerețea în communism,  Cinema, mon amour (2015) despre efortul de a salva vechile săli de cinematograf comuniste.

Revenind în 2022, așadar, ce este metronomul? Un dispozitiv mecanic, electronic sau electromecanic care emite semnale auditive și vizuale regulate, marcând intervale de timp și care era folosit de muzicieni pentru păstrarea tempoului. O piesă vintage, o piesă de muzeu ce vorbește, însă, nostalgic despre trecut. Metronom este și emisiunea pe care tinerii liceeni din filmul lui Alexandru Belc o ascultă la Europa Liberă și care prin mijlocirea realizatorului ei, Cornel Chiriac, le arată acestora o fârâmă de lume liberă. Ei îi scriu realizatorului ca să le ofere câteva dedicații muzicale și îi împărtășesc din gândurile lor despre opresiunea comunistă. Metronom este și o metaforă a timpului scurs într-un ritm străin ce poate fura inocența și dorința de libertate a oamenilor. Metronom este povestea multora dintre noi, povestea părinților sau a bunicilor sau a fraților noștri care s-au născut, fără să ceară, într-un loc sinistru în care Tezele din Iulie ale lui Ceaușescu au tăiat brutal orice punte cu lumea democratică, au îngrădit drepturi și libertărți, au sădit teama și suspiciunea în inimi tinere și frumoase.

Așadar, Metronom este doar generic povestea a doi tineri de liceu, Ana (interpretată de Mara Bugarin) și Sorin (Șerban Lazarovici) care știu că trebuie să se despartă pentru că el va pleca (miraculos) în Vest. Aceștia participă împreună cu alți colegi și prieteni la un ceai dansant unde ascultă muzică și „complotează” împotriva regimului socialist.  Din acest punct, lucrurile se complică și alunecă în tragic.

Cea mai teribilă scenă a filmului este cea a interogatoriului din beciurile Securității ceaușiste. Nimeni nu ar fi putut să interpreteze mai bine un nebănuit de complex colonel de Securitate decât Vlad Ivanov. Într-un interviu acordat HotNews, regizorul Alexandru Belc vorbește în cunoștință de cauză și confirmă profilul cutremurător al personajului Nicolae Biriș căruia Vlad Ivanov îi dă viață dându-ne nouă, spectatorilor, fiori reci, de moarte, pe șira spinării : „Am studiat mult ce a însemnat Securitatea în anii ’70, erau oameni care aveau facultatea de drept făcută, nu erau doar niște brute care îți băteau în masă. Erau niște tipi versatili, inteligenți, dispuneau de tehnici de manipulare. “ Este exact ceea ce ni se livrează în film, în scena interogatoriului: un tip versatil, inteligent, cu școală, jucându-se cu mintea fragedă a unei fete de șaptesprezece ani care nu înțelege ce a făcut greșit și care nu vrea să devină turnătoare la Securitate. Ni se livrează o halcă de istorie și ne îngheață sângele în vine pentru că știm că așa a fost, așa s-a întâmplat, așa am auzit de la mulți care a trebui să trăiască mai departe cu câte o jumătate de conștiință sau chiar cu mai puțin de atât. Este dificil de prezis ce ar putea să înțeleagă dintr-o asemenea scenă și dintr-un asemenea film, generațiile mai tinere. Demersul regizoral este, incontestabil, unul de restituție, de prezervare a memoriei colective, dar nu știm sigur câți dintre cei foarte tineri ar rezona cu astfel de povești și nu știm cum ar percepe un public internațional o istorie 100% românească sau, prin extensie, est-euopeană, din fostul bloc comunist. Rămâne de urmărit percepția, reacția unui public divers, străin de comunism, deși, după câte se pare, prin acordarea premiului mai sus menționat, premisele sunt benefice. 

Tot la capitolul interpretare, trebuie punctată prestația lui Mihai Călin, tatăl Anei, profesor universitar care, după toate indiciile, a semnat pactul cu diavolul de dragul fiicei, al familiei, al liniștii vieții de zi cu zi, atât cât putea ea să fie de liniștită în acele timpuri. De asemenea, Mara Bugarin, o tânără actriță de numai 21 de ani, încă studentă, în rolul protagonistei, Ana, reușește o prestație memorabilă, plină de forță și de sensibilitate. 

În ceea ce privește componenta istorică, realistă a filmului, regizorul vorbește în interviuri despre dificultățile survenite și despre timpul alocat pentru a le remedia. Echipa de producție a petrecut multe ore punând cap la cap decorul, discutând cu oameni care au trăit povești similare. Când vezi filmul, nu poți să nu te întrebi de unde au procurat producătorii toate acele obiecte, de prin ce târguri cu vechituri, dar mai ales unde au găsit acele apartamente comuniste care conservă ca într-o capsulă a timpului tot, de la mobilă la obiecte de igienă personală, la tablouri sau veselă. Toate detaliile hrănesc senzația de autentic, de întoarcere inevitabil în timp. Pentru unii poate fi precum o excursie ciudată în Neverland, pentru alții poate fi o retrăire intensă, ca sub hipnoză, a unei traume locative, ascunsă în pliurile memoriei.

Prin urmare, se recomandă vizionarea? Da, absolut! Recomandăm terapeutic vizionarea acestui film autentic românesc pentru valoarea lui documentară, istorică, dar și pentru jocul actoricesc menit să trezească emoții nebănuite și să vindece, eventual, dureri ascunse din trecut. 

Este comunismul o marotă a cinematografiei românești din Noul Val? Da, absolut! O marotă care nu se lasă dusă cu ușurință și, care, proliferează de cel puțin două decenii, aducându-ne premii, recunoaștere și un pic de vindecare.

CITEȘTE ȘI

Libertate, egalitate, fraternitate?

Conceptele de mai sus, deși celebre și egale cu modernitatea europeană, sunt discutabile la români. O discuție indirectă ne-a fost propusă duminică, 24 septembrie, la Cinema City, în Constanța, la avanpremiera celui mai recent film al lui Tudor Giurgiu, Libertate.  Producția filmului a fost o provocare, după cum ne-a mărturisit regizorul care se află într-un turneu de promovare a filmului

Citește mai mult »

Una isola muy hermosa…

Insula este un centru spiritual primordial în toate culturile așa cum notează chiar Homer despre Siria al cărei nume are aceeași rădăcină cu numele sanscrit al soarelui. O percepție similară aflăm în spații culturale diferite precum China și țările nordice, menționează autorii „Dicționarului de simboluri”, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant.  Mai mult, raiul este reprezentat ca o insulă în imaginarul

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: