,,Corpul feminin între mit și rezistență în grafica românească din perioada comunistă” este expoziția Muzeului de Artă Constanța, deschisă în 25 februarie, la sediul guvernului în Comunitatea autonomă din Cantabria, Spania, în parteneriat cu ICR Madrid. Evenimentul se desfășoară sub patronajul Ambasadei României în Regatul Spaniei și face parte din seria evenimentelor care celebrează 140 de ani de relații diplomatice între România și Spania. 

Expoziția, care face parte din proiectul mai larg ,,Muzeul din Depozit”, va fi deschisă publicului din Spania până la 31 martie 2026. 

În universul vizual al comunismului, femeia ocupă un loc central, dar profund ambiguu. Ridicată la rang de simbol al progresului, al forței productive și al „viitorului luminos”, ea este în același timp dezumanizată, redusă la o funcție ideologică. Grafica comunistă construiește sistematic mitul super-femeii: o figură infatigabilă, mereu tânără, mereu zâmbitoare, capabilă să muncească fără efort, să nască viitorul și să îl educe conform dogmei statului.

În afișe și ilustrații, ea domină spațiul vizual alături de utilaje, fabrici și câmpuri agricole, integrată perfect în mecanismul productiv al statului. Feminitatea este redefinită: nu mai aparține intimității sau sensibilității, ci este subordonată eficienței, sacrificiului și utilității sociale. În spatele acestui ideal vizual se ascundea însă o realitate dureroasă. Femeile reale trăiau un chin cotidian generat de dublul rol impus: muncitoare și mamă, cetățean model și pilon al familiei, participant activ la „construcția socialismului” și garant al reproducerii și creșterii demografice. Propaganda promitea emancipare și egalitate, dar în practică oferea o povară suplimentară. Femeia trebuia să fie totul, fără a i se permite să fie ea însăși. Sub suprafața optimistă a imaginii se ascundeau epuizarea fizică, controlul strict asupra corpului, lipsa libertății de alegere și presiunea constantă de a corespunde unui ideal imposibil.

Totuși, aceste imagini nu sunt doar instrumente ale puterii. Privite atent, ele pot fi citite și ca spații de tensiune. În anumite priviri rigide, în disproporțiile corpului sau în gesturile exagerat de eroice se întrezărește o fisură, un exces care trădează construcția artificială a mitului. Femeile reale au circulat prin aceste reprezentări, le-au purtat ca pe niște măști, dar nu s-au confundat niciodată complet cu ele. Expoziția propune o lectură critică a acestor imagini: nu ca simple documente propagandistice, ci ca oglinzi ale unei lupte. Între femeia ideală și femeia reală se întinde un spațiu de conflict, suferință și rezistență. Super-femeia comunistă este, în cele din urmă, un paradox: o figură atotputernică la nivel simbolic, dar cu totul lipsită de putere în realitatea vieții cotidiene.

Selecția de lucrări din această expoziție conturează o tipologie recurentă a femeii-muncitoare, prezentă în scene de seceriș, cules, muncă agricolă sau activitate industrială. În lucrări precum Muncitoarele Emiliei Dumitrescu, Seceriș sau În zori la lucru  ale lui Iulian Olariu, corpul feminin este surprins în plină acțiune, integrat într-un ritm al producției care pare naturalizat. Gesturile sunt ferme, repetabile, aproape mecanice. Astfel, asistăm la un fel de coregrafie a muncii, în care subiectul este dizolvat în rol. Această estetică a muncii nu este neutră. Din perspectivă istorică, corpul femeii devine un teritoriu administrat: el trebuie să muncească, să producă hrană, să susțină economia și, simultan, să garanteze continuitatea biologică a statului. Lucrări precum Colectivistele Luciei Cosmescu sau Femei la sapă a lui Dimitrie Nicolaide transformă activitatea agricolă într-un act aproape moral, unde disciplina și sacrificiul sunt ridicate la rang de virtute. Mitul super-femeii comuniste se construiește tocmai prin această cumulare de roluri, femeia fiind nu numai muncitoare, ci și specialistă în noile domenii ale „progresului socialist”, precum Laboranta Anei Iliuț. Accesul la spațiul public și profesional este prezentat ca emancipare, dar această emancipare este condiționată de acceptarea unui model unic de feminitate: productiv, obedient și permanent fericit.

Suferința nu este numai absentă, ci definitiv exclusă din reprezentarea corpului feminin. Zâmbetul, postura, monumentalitatea corpului ascund oboseala, constrângerea și epuizarea. Femeia comunistă nu plânge niciodată; ea doar muncește. Lucrările din zona muncii industriale și a filaturii, cum sunt Filatoare, Natașa țesătoare de plase, Dulapul cu bobine sau Relonul sunt esențiale pentru înțelegerea acestei mecanizări simbolice a corpului feminin. Firul, bobina, plasa, materialul sintetic devin extensii ale corpului, iar corpul, la rândul său, devine parte a aparatului (re)productiv. Excesul de ordine, de claritate compozițională și de eroism trădează artificialitatea construcției ideologice. În rigiditatea gesturilor, în repetiția temelor ca Altoiul puieților, Culesul merelor sau Cules de rod, se instaurează monotonia și constrângerea. Acolo unde propaganda încearcă să fixeze un ideal, se deschide, paradoxal, o fisură. Totul este prea frumos ca să fie și adevărat. 

Ilustrațiile Getei Brătescu pentru Mutter Courage adaugă un contrapunct esențial expoziției, transformând figura mamei curajoase într-un simbol universal al supraviețuirii și al sacrificiului feminin. Prin liniile sale simple, spațiile goale și gesturile esențiale, Brătescu completează personajul dramaturgiei lui Brecht,  îi oferă o dimensiune vizuală contemplativă, care subliniază tensiunea dintre pierdere și protecție. Artista, recunoscută prin participări la Bienala de la Veneția, expoziții la Centre Pompidou și MOMA și premiată pentru contribuțiile sale la arta contemporană, exemplifică libertatea creativă totală, reușind să interpreteze tema clasică, fără a-i diminua mesajul. 

Această expoziție propune o lectură realistă a corpului feminin în perioada comunistă, care nu caută neapărat gesturi spectaculoase de revoltă, ci recuperează istorii ale corpului trăit. Femeile din aceste imagini sunt simboluri ale ideologiei, purtătoare ale unei memorii corporale care scapă sau nu reprezentărilor oficiale. Între corpul idealizat al propagandei și corpul descompus de muncă al femeii reale se desfășoară o istorie comună a controlului asupra imaginii. Astfel, expoziția de față devine o reflecție asupra modului în care reprezentarea poate constrânge, falsifica și instrumentaliza, dar și asupra felului în care, dincolo de imagini, femeile au continuat să îndure, să reziste și să își afirme identitatea, chiar și în tăcere. Este o poveste despre mit și dezvrăjire, despre forță impusă și suferință reală, despre corpul transformat în simbol, dar și despre viața care trebuie trăită dincolo de frică sau durere.