decor perfect pentru un început de poveste

o dimineață de duminică leneșă
ne întindem în așternuturi ca odaliscele-n tablouri
soarele blând de octombrie avid ne soarbe visele din păr
tu faci cafeaua, eu micul dejun
copiii se trezesc pe rând
universul e o pisică mare și mătăsoasă care își spală blana pe o verandă însorită.
zâmbetul tău cald, cafeaua, țigara și apoi
ai tușit sânge.

copacul vieții

mă întorc din vise la orele mici ale dimineții
pe geam noaptea de smoală îmi spionează gândurile

mă lipesc de tine și te cuprind
membrele mele se strâng în jurul tău ca niște chingi

corpul tău adormit și cald e un trunchi de copac secular cu rădăcini de piatră
de care mă sprijin când obosesc de viață
de crengile lui viguroase mă agăț când mă ademenesc cu glasuri mieroase abisurile tristeții
iar când sunt fericită, mă ascund în frunzișul des și, de teamă să nu-mi tulbure nimeni bucuria, nu răspund nici măcar la telefon.

arborele ăsta falnic s-a înălțat lângă mine nici nu mai știu când
crengile lui mi-au străpuns inima, și-a împletit ramuri prin sufletul meu
și nu există nimic care să-l doboare,
nici uragan să-l scoată din rădăcini, nici fulger sa-l trăznească.

arborele meu grozav sforăie acum încet lângă mine într-un tricou spălăcit
iar eu
mai strâng un pic din chingile cu care m-am prins de el
pentru că am auzit de curând că
există boli de copac care macină lemnul pe interior.

28 octombrie, ora 23:24

uite luna, îmi spui în drum spre casă
o lună plină neobișnuit de mare, de o culoare bolnăvicioasă
pe net zice de lună plină sângerie cu eclipsă în taur
nu știu ce înseamnă asta
mă uit la ea cum stă acolo suspendată și nu văd decât
cerul meu cel de toate zilele
cu o condensare parenchimatoasă cu proces posibil proliferativ.

toamna se numără valorile

o băncuță în curtea spitalului scăldată-n auriu de toamnă
și noi ca doi școlari cuminți
unul lângă altul
între noi un pahar cu cafea de la automat
de care nu s-a atins încă niciunul.

copacii foșnesc, își șoptesc secrete
vântul îmi mângâie părul, îți trece prin barbă
peste gard se aude un tramvai
o motocicletă, glasuri vesele de copii
și peste tot prin iarbă lucesc castane uriașe, eu așa castane n-am mai văzut.

mă mai țin câteva zile, îmi spui
până îmi vin rezultatele.

așteptându-l pe chirurg

m-așez din nou pe băncuța din holul îngust
la care ajungi doar pe intrări ferite
și numai după ce te furișezi pe-un labirint de scări ce șerpuiesc prin tot castelul.

ai de trecut trei încercări
trei gardieni păzesc intrările ca niște câini feroce
primul are ochi în ceafă, celui de-al doilea îi place ciocolata, al treilea mai adoarme uneori.

castelul ăsta se află sub o vrajă
pereții livizi plâng după lumină, linoleumul e acoperit de tristețe
și oamenii toți sunt străvezii.

aștept cuminte pe băncuța din holul îngust
studiez rude și aparținători, pacienți și medici rezidenți
în treacăt m-ating franjuri de conversații străine și cioburi de vieți făcute țăndări mă zgârie pe inimă
la picioare mi se rostogolesc din când în când diagnostice.

pâlcuri de studenți roiesc pe lângă medici ca niște albine zumzăind
în halate albe serioase chicotesc înfundat,
șușotesc ce-au mai făcut în weekend
atât de tineri, niște copii
în câțiva ani ne vor deschide și ne vor umbla prin măruntaie.

un brancardier împinge lent o targă cu o bătrână de ceară,
mă ridic, îi țin ușa
apoi m-așez din nou pe băncuță și
aștept mai departe pe holul îngust.

etaj 1 salon 47 sectia 4

acolo unde odinioară îmi odihneam seară de seară capul s-au dat bătălii grozave
zona-i brăzdată de urme de tancuri și gropi de obuze
pulsând de durere

îmi plimb degetele pe deasupra pielii
tu tresari
te închizi în tine de parcă n-ai mai fi aici
când mă întind după bandaje ai dispărut deja
și te-ai ascuns adânc în labirinturi interioare
refuzi să asiști la propria-ți neputință.

îmi place să am grijă de tine, îți spun și tu te miri,
ciudato
au nu observi tu oare cu cât drag îți îmbrățișez gamba când stângaci îți încalț șoseta? cât zăbovesc cu degetele prin părul tău când ți-l usuc?
e tot ce am din tine momentan,
lasă-mă să mă bucur
de singura formă de intimitate care ne-a mai rămas
acum.