Láng Orsolya (n. 1987, Satu Mare) este poetă, prozatoare, graficiană și regizoare. A publicat volumele Tejszobor (Statuie de lapte; microroman, 2015), Bordaköz (Spațiu intercostal, poezie, 2016), Pályamatricák (Viniete de autostradă, note de călătorie, 2020), Személyes okok (Motive personale, poezie, 2021) și Ház, délután (Casă, după-amiaza, poezie, 2024), acesta din urmă fiind și sursa traducerilor noastre. Trăiește la Budapesta.

traducere și prezentare de Mihók Tamás

Secretul succesului

Suferința s-o ia în stăpânire. Să-i distragă
atenția rude grijulii. Cheful de viață
să-i mai tresalte când și când, să fie
atunci exact ca odinioară. Să-și găsească
de lucru, cu provocări potrivite vârstei. S-o
facă fericită, s-o copleșească satisfacția
că e capabilă de reinventare. Să-și
îngăduie să se suprindă. Să fie mai
înțeleaptă decât e deșteaptă. Să dea peste ea
dragostea din nou, să-și părăsească copiii.
Când se simte singură, să se uite
la fotografii, să citească jurnale. Să
păstreze totul intact. Să se mute des,
să nu se aleagă cu rădăcini decât cu
cutii ticsite de etichete. Cariera să
i-o ia pe curbă ascendentă. Să aibă
una sau două confidente față de care să nu-i
fie jenă să arate urâtă sau obosită. Să i se
întărească încrederea de sine ferfenițită
de furtunile unei epoci contradictorii. Să fie
mai deșteaptă decât e instinctivă. Să priceapă
instrucțiunile care i se dau, să le priceapă
ca instrucțiuni. Să nu se ia prea în
serios. Să iasă în evidență și ca figurantă. Să
fie splendidă. Să se ascundă după măști, să dea voce
păpușilor sale, să fugă din fața a tot ce înseamnă
orfan. Să țină jurnal. Să se roage pentru tatăl său
grav bolnav. Pe mama sa s-o uite. În cele
din urmă să poposească în perioada sa de glorie,
cu care nu are defel amintiri.

Confluențe

După-amiaza venise vorba despre mare,
așa cum se întâmplă să vină vorba despre mări:
alături de suspine.
Prin albia micului pârâu murdar,
fuga-fuguța acasă din fața fulgerelor.
Dimineața degeaba căutai fotografiile blurate din telefon.
În cele rămase la mine abia ești recognoscibil.
Eu, pretextul, mă văd clar.

Ce lipsește pentru a fi fericit?
Însăși fericirea.

Nu ca broaștele sărind din fața pașilor noștri,
plescăind în beznă.
Cele lipite în perechi, știindu-se invulnerabile,
au rămas neclintite.

Memoria este eroziune.
Uitarea e imortalizare.
Să alergi aplecat pe sub poduri înseamnă ariditate.

Aici, printr-o inscripție pe zid cineva
îi cere altcuiva să îl răpească pe Lună.
Mai pe românește, ar vrea să rămână cu el.
Literalmente: rămâi cu mine.

Nu are efectul unui mesaj nominal,
totuși, cu timpul, nu va deveni
atât de impersonal.

Damiel și Cassiel

Am rămas aici cu doi bărbați cu pălărie,
cărora m-ai încredințat. Pe care mi i-ai încredințat?
Grija involuntară a fugarului.
Aici totul fusese deja minat.
De atunci, unul a început să scrie versuri.
Celălalt nu mai vrea să moară.
Uneori îi mângâi pe cap
pentru că-s necăjiți.
Ne avem bine, se poate spune.
Între timp a izbucnit războiul
și ăsta nu mai e un simplu idiom.
Rachete și civili fugind.
Bărbații răspunzători garantează pentru
pace fără să clipească, în timp ce
din ochi le curg lacrimi.
Dar asta poți vedea și tu din refugiul tău.
Sper că te întremezi.

Raportul inspectorului bunei purtări

Într-o zi, am luat la rând câteva parfumerii,
căutam recipientul după care
să te pot recunoaște cu ochii închiși.
După un timp, mi s-a făcut greață.
N-am dat peste odorul tău, dar ieșind
în smogul de pe bulevard, am avut senzația că nicicând
n-am avut parte de aer mai proaspăt. Nu știu
dacă povestea asta are vreun tâlc.
Viața e plină de referențialitate.
Nu e vina ei.
De când m-am hotărât să nu-mi mai pese,
rețeaua de referințe parcă a devenit și mai agresivă.
Locuri, propoziții rostite:
toate vor să fie materie primă.
Formidabilă insistență!
Încă din școală mă exaspera când cineva
se agita să răspundă mai să cadă din bancă.
Ceea ce este menit mai devreme sau mai târziu
va deveni literatură. Să nu crezi că trăiesc cu luciditatea
necruțătoare a colecționarului de motive.
Știai că, spre sfârșitul vieții, Regele Midas
nu mai putea nici să mănânce, îmbucătura
se transforma în materie indigerabilă –
fiindcă din punct de vedere nutrițional
e total irelevant că materia asta e chiar
regele metalelor prețioase. E inutil.
Te las în pace – mi-am promis,
ca să poți rămâne parte organică a vieții mele.
Mă preumblu, privesc împrejur și evoc.
Nicio obiectivizare, nicio imortalizare.
Dar ce-și mai fac de cap gândurile
în timpul acestei detoxifieri!

Ne organizăm

Ne reorganizăm, ca elenismul,
ca un spațiu public închiriat
pentru un eveniment cu acces restricționat.
Simțim nostalgie față de străzile închise
și apartamentele devenite locuri de întâlnire,
indiferența ne-a rămas străină,
însă nu mai mușcăm ca înainte.
Nu adâncimea s-a devalorizat,
ci suprafața a crescut, rectifică ei,
am pronunțat lucruri importante împreună,
iar cei cu care am făcut-o devin și ei importanți.
În serile senine, privind la cer,
încercăm să recunoaștem constelațiile
sateliților aliniați ca gâștele în zbor,
ca la urmă, când vom fi fost curățați
de zgura rămasă în urma unei mari
neînțelegeri și a unui mic eșec,
să ne așezăm înapoi în fotoliul
din care ne-am ridicat de un an,
părăsind un alt fotoliu la care
ne întorceam de-a lungul anului.
Ne înclinăm în fața cuvintelor mari
și-i zdruncinăm pe cei pe care i-am cristalizat.
Dorința noastră supremă e un prieten
care vrea să ne facă să renunțăm la el.