***

geamurile parc-ar vrea să se prăbușească
să îmbrățișeze canapeaua asta veche
care miroase a piele și a sudoarea
celor care s-au așezat aici cu mult
înainte să ajung eu piesa de schimb
​pisicile protestează împotriva draperiilor
cu o precizie nervoasă,
asemănătoare celei din meniul
săptămânii al unui restaurant
oarecare
ele nu înțeleg
​că dacă am dispărea acum,
vântul n-ar bate nici mai tare, nici mai încet

***

​în grădina unei cafenele
scaunele și mesele putrezesc
lichidele din pahare dau în clocot
morții vor să intre peste noi în plină zi,
cu grijă, politicoși,
să se prefacă și ei că sunt vii

​nimeni nu pare să observe,
doar el –
mângâie frunzele unei plante care-i tot scapă printre degete,
zâmbește și uneori mai răcnește
speriat

​îmi iau paharul
și mă așez la masa lui

se casează

niciun neon
nu ar putea ascunde
dezgustul de pe fața femeii care ne pregătește
cafeaua – mi se face rușine, tac și mă gândesc
la iubita mea, la ce muzică voi mai auzi în lift,
la cum
undeva prin lume se suflă în vaginul vacii dacă
își pierde vițelul
la fel aș sufla și eu în laptele încâlzit din cana
de inox
dac-asta ar grăbi procesul

zâmbesc când degetele sale aurii
scapă shotul de espresso

CESPITE

ca
o comoară devenită prețioasă
doar după ce a fost revendicată
sunt
însă eu am urlat, scris,
scrâșnit din dinți, vomitat
am cântat în timp ce
am șters veceuri, adunat cioburi
curățat voma altora
am dormit într-un beci,
spălat vase
pregătit salate,
sunat la salvare pentru omul care
se împiedicase pe scări
am plâns când a murit
am băut de pe podea
am dormit în parcul de copii
din spatele stației Făget
am urlat în timp ce
am șters veceuri,
adunat cioburi
vomitat,
curățat voma altora
scrâșnit din dinți
am simțit
m-am pierdut și m-am regăsit altul
cu mult înainte să mă înghită
lumea corpo

câine

nicio zi nu se diferențiază de celelalte
toate se termină după al treilea ness
nu contează ce urmează
continui apeluri în același ritm
nu mai sunt prezent
mimez acțiuni, mă agit, rânjesc și răspund
agresiunii cu agresiune
dansez anesteziat pe ritmul fiecărui refuz
așteptând contracția neregulată a inimii
înainte să îmi perforeze pieptul cu violență
va distruge orice îi stă în cale spre nesfârșit
unde va forma o nouă planetă –
spuneți-i ,,Natură” –
în care rădăcinile
vor fi cabluri de fibră optică