e primăvara și-n cimitirul din bartolomeu
tatăl meu încolțește și înflorește
așteptând, ca-n fiecare an,
să încolțesc și să înfloresc alături de el.

Robert Gabriel Elekes

Teratom

1.

Mă interesează atâtea lucruri și, totuși,
nimic nu pare să mă satisfacă.
Zgârieturile pe suprafețe înghețate,
dungile maronii de pe unghii
lăsate de tutun, insuficiența respiratorie
care contraatacă. Cel puțin
așa s-a întâmplat în cazul
tatălui meu, și cele mai murdare frici, și
rușinea, toate au un apogeu:

Spune-mi, cum să mă raportez la tine acum, cum
să te privesc singura dată când te-am văzut
îmbrăcat în costum, și nici măcar nu te-ai îmbrăcat
de unul singur. Când groparii au spus că au trimis
o funie înainte, bătrânii au spus să te leg de mâini.
Să mă asigur.

Poate că trebuie să pășesc înapoi, poate că
trebuie să fumez o țigară. Ce dacă craniul tatălui meu
e înjumătățit și strălucește fosforescent
chiar acum.
Mie-mi vibrează-n buzunar lumea literară.

Rușine sclipitoare, rușine de catifea. De sfoară mă
voi ține, nu te teme, cu grijă voi coborî
și eu
în urma ta.

Nu pot să descriu zilele de coșmar. Știu
sigur, ale tale au fost mai grele. Piele deschisă
sub lumină grea, carne macră pusă la loc, închisă
cu șuruburi și nuiele. Dacă dintr-un corp ca al tău
cineva va sustrage o bucată, ea va purta
numele fiicei tale și va fi, în numele tatălui,
singura vinovată.

Dacă am crezut că am superputeri, tu mi-ai dat,
întotdeauna, dreptate. Unde sunt ele acum, ce
putere mai găsim într-o gâlmă de proteine fără
densitate. Ăsta e corpul meu, asta e mintea mea
nemoștenită. Ridică-te acum și spune-mi, învață-mă:
cum îți înveți
fiica să admită. Să promită

mai binele. Lipsa bolilor, lipsa rudelor pe care nici
nu-mi amintesc cum le cheamă.
Ne putem întâlni să-mi povestești despre ele, sau nu. Putem
inventa un limbaj secret doar al nostru, putem să inventăm
măcar o ideogramă.
Dacă tu spui 𝄫
pot coborî odată cu tine. Lasă-mă să-ți povestesc tot ce știu,
căci știu destule, crede-mă,
despre rușine.

Rușine sclipitoare, rușine de catifea. De sfoară mă
voi ține, nu te teme, cu grijă voi coborî
și eu
în urma ta.

Câteva zile mai târziu, lumea pare nemișcată. Cât
despre sânge, despre nevralgie, totul pare acum
un ecosistem cu doar o aplicație preinstalată: ce dacă
n-am putere s-o fac să nu mai ruleze în fundal, cine
provoacă, fie și din greșeală, durere,
merită durere. Convențional.

După douăzeci de zile, tot ce se putea schimba
am schimbat. Prin iluzia controlului, am scos
din haine, din păr, din unghii și mâini mirosul
slinos al formolului.
Rudele mele m-au revăzut și s-au gândit, instant,
la nesupunere. Deși n-au spus-o explicit, ele știu
că am plecat departe, și-abia asta a pornit în tine
procesul de descompunere.

Treizeci și opt de zile mai târziu, tot ce știu
oamenii despre mine e că semăn cu mama și că
sunt scriitoare. Spune-mi tu, de data asta, de care
dintre cele două ar trebui să-mi fie rușine mai tare?

2.

Ce fel de carne e asta, îmi spun. Ce fel de mecanism
o produce.
Cum miroase ea a crud
și după luni de zile în care am frecat-o cu
săpunuri franțuzești, cu mirodenii și oud.

Dacă ar fi fost a mea, ar fi fost de zece ori mai ușor.
Oasele într-o parte, resturile într-alta.
Coastele la coaste. Unghii în paharele
de lăptișor.
Ai încredere în mine, de luni întregi mă ocup
cu un singur lucru.
Transform
panglicile negre în tiamine.

Vom bate un cui aici, vom bate și unul
mai departe.
Vom face rafturi, depozitare mari,
lumi sclipitoare în care materia se subîmparte.

Din punct de vedere biologic,
organizarea e tot ce mi-a rămas. Sortez, împart
pe categorii,
organele noastre amestecate, toate ținute în plexiglas.
Poate-n felul acesta, cred ei, am mai putea
fi împreună.
Putem acționa ca doi parteneri, nu ca tată și fiică. Dacă eu
mă transform în gol, tu transformă-te în lacună.

În partea dreaptă, mai simt din când în când
câte-o durere slabă.
Deși acolo nu se află decât un buzunar pentru alcool,
ai încredere în mine. Vom pleca degrabă
și drumul ne va fi lung. În buzunarul meu încape
și pământul pe care l-am dezgropat
ca să te-ajung.

Voi topi niște zahăr în apă, îți voi da și ție
să guști.
Știu că de mâna care te hrănește trebuie să ai grijă,
dar pe cea care-ți dă să bei, poți s-o muști.